„Jocul” cu imaginea


Camera obscură de pe ecran

În rândul artiştilor plastici de azi există o reticenţă a acestora vizavi de arta realizată prin tehnica procesării computerizate, respingere mai mult sau mai puţin justificată. Mai de grabă, poate fi vorba despre o rezervă sau o prudenţă profesională care se datorează, pe de o parte problemelor tehnice neacceptate şi, de cealaltă parte, a necunoaşterii.

Lipsa unor lucrări convingătoare de artă computerizată poate justifica, într-un fel, această atitudine. Această atitudine este şi consecinţa unui refuz vehement din partea unei generaţii de plasticieni ce nu acceptă, nici în ruptul capului, că estetica artei s-a transformat o dată cu evoluţia tehnicii. De altfel, această atitudine o putem urmării de-a lungul întregii istorii a artelor; reticienţa celor cu idei conservatoare fiind una de respingere în faţa manifestărilor pe care le propunea avangarda. Generaţia din care fac parte, o generaţie care a prins sfârşitul perioadei comuniste la vârsta maturităţii pentru a conştientiza „încorsetarea” la care era supusă lumea artistică, dar având în acelaşi timp tinereţea şi revolta de a se fi integrat sistemului, a răspuns cât se poate de rapid şi deschis la folosirea noilor mijloace de exprimare vizuală şi informală, care după 1989 au adus în mentalitate sentimentul libertăţii. Computerul şi internetul au însemnat un pas către libertatea de exprimare a ideilor pe care le aveam. Computerul a devenit treptat un instrument obişnuit ce s-a integrat mijloacelor vizuale la care artistul apelează tot mai mult pentru a se exprima. Mai mult, mediul virtual de exprimare este extrem de eficient în rezolvarea unor probleme imediate, cum ar fi, de exemplu, realizarea unei coperţi de carte, a unui afiş, tehnoredactarea unui text cu imagini, prezentarea unei lucrări ştiinţifice etc.

Sigur, mulţi vor susţine că un instrument cu ajutorul căruia un artist se exprimă nu poate fi altceva decât un instrument. La fel ca pensula sau dalta. De cealaltă parte se afla efortul creator şi imaginaţia artistului ce propune un dialog cu sine şi ceilalţi. Într-o mare măsură aşa şi este. Computerul foloseşte un limbaj al cărui cod trebuie descifrat pentru ca, în cele din urmă, să devină parte componentă a unui dialog, al procesului de comunicare. Herbert W. Franke, unul din inventatorii termenului de „computer art” a fost întrebat dacă: „Imaginea creată cu ajutorul computerului este cu adevărat artă?”. Răspunsul acestuia a fost: „Am putea întreba la fel de bine dacă sunetele obţinute cu ajutorul unei viori reprezintă muzică? În ambele cazuri se utilizează unelte pentru a produce artă”.

Faptul că fotografiile digitale pot fi uşor realizate, procesate şi arhivate sau chiar transferate, nu înseamnă nimic din punct de vedere artistic. Puţini dintre utilizatorii de computer au utilizat efectul de relief al unei imagini procesate prin tehnici clasice sau cel al solarizării de odinioară, procese laborioase care presupuneau realizarea unui negativ pe hârtie fotografică. Acum lucrurile stau ceva mai simplu. Cu ajutorul un singur click pot fi aplicate aceste efecte prin intermediul unor programe care nu sunt altceva decât o cameră obscură transpusă pe un ecran şi, mai mult, imaginile pot fi transmise pentru a fi văzute de un număr foarte mare de oameni. Aş putea spune, glumind, că Leonardo da Vinci, dacă ar fi descoperit printul şi-ar fi multiplicat Gioconda şi nu ar mai fi aşteptat secolul al XX-lea pentru ca ea să devenină atât de cunoscută.

Computerul şi capacitatea lui de a combina realitatea vizuală şi virtuală – atât 2D cât şi 3D – devine fascinantă şi acaparatore în momentul în care învăţăm „limbajul” codificator al acestuia. Arta digitală depăşeşte limitele fireşti ale artistului pentru a impune un soi de dialog între creator şi instrument, o relaţie, putem spune, cu o unealtă, legătură fără precedent în actul de creaţie, proces care până nu de mult era rezervat doar omului. Este vorba de o colaborare între imaginar şi „nelimitările” oferite de o „maşină”. Se schimbă nu doar datele tehnice ale „imaginii” dar şi patternul ei invizibil, simbolic şi chiar filosofic.

Avem de-a face cu o realitate vizuală ce a devenit o nouă expresie artistică, o hiper-realitate, o post-realitate, o meta-realitate, la care se adaugă libertatea de „navigaţie”, prin imagine şi cu ajutorul ei. Estetica virtualului vizual ca parte componentă a tehnologiei de comunicaţie s-a impus, incluzând estetica tradiţională de „muzeu”, desigur virtual. Toate acestea datorită faptului că prezentarea muncii unui artist se face uşor în era digitală şi informaţia este extrem de rapid accesibilă unui număr din ce în ce mai mare de utilizatori ai internetului. În locul modelului vechi al dependenţei se configurează acest tip de fluxuri, în care difuziunea de masă a imaginilor scurtcircuitează decalajele, iar persoanele părăsesc culturi „de baştină”, poposind cu bagajul lor spiritual în miezul unor culturi avide de înnoire.
Arta virtuală din zilele noastre, dincolo de tehnologia pe care o presupune şi modificările aduse esteticii, are la origini fiinţa umană care o propulsează. Artistul nu şi-a pierdut nici autoritatea, nici profesionalismul. Are însă o autoritate ce se bazează pe folosirea altor mijloace şi instrumente pentru a-şi exprima ideile. Arta s-a democratizat, coborând din lumea spiritului şi a metafizicului de „atelier” în lumea tehnologiei. Calitatea vieţii în societăţile dezvoltate este direct legată de ingeniozitatea şi resursele de care dau dovadă elitele capabile să rezolve diverse probleme. Găsirea acestor soluţii implică utilizarea computerului. Vrem sau nu vrem să recunoaştem, trăim o eră a informaţiei care tinde să devină o eră a supraîncărcării cu informaţie.
Supunerea la rigorile inteligenţei încorporate în „hard”- ul şi în „soft”- urile maşinii, sau instrumentului de lucru, este obligatorie şi se dovedeşte a fi o barieră aproape imposibil de depăşit. Soluţiile pentru depăşirea conflictului vin, ca întotdeauna, din talentul, tenacitatea, curajul, reflexivitatea, dar şi cultura celui care crede în virtuţiile comunicaţionale ale artei.

Dincolo de forme exotice, culori, multimedia şi provocări se află, în fond, sensibilitatea, dar şi forţa artistului ce vrea să facă posibil să se vadă ceea ce nu se poate vedea decât prin intermediul operei lui originale. Acest palier al viziunilor postmoderne, imposibil de numit, ca apoi să fie „etichetat” cu mijloace „clasice”, reprezintă, în ultimă instanţă, mesajul subtil, expresiv şi original, pe care artistul reuşeşte să-l descopere şi să-l includă în „jocul” său cu imaginea. (Grigore Roibu)
Surse bibliografice: Nicolae Macovei –  Digital art (Flacăra nr.1-2/ianuarie-februarie 2007)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s