Gânduri despre muzeu

La nici o săptămână după ce am realizat un interviu cu directorul muzeului Castelul Corvinilor, Nicolae Cerişer (Muzeul aparţine comunităţii), pe site-ul Muzeului Ţăranului Român am descoperit publicate câteva însemnări şi gânduri ale lui Horia Bernea, unul dintre marii pictori români contemporani care din 1990 până la moartea sa, în 2000, a fost director al Muzeului Ţăranului Român, instituţie ce s-a dezvoltat şi modelat sub conducerea sa într-un stil aparte în etnomuzeografia europeană.
Muzeul Țăranului Român s-a dezvoltat în condiții materiale precare, dar cu toate acestea, în anii premergători deschiderii, colecțiile muzeului au continuat să se îmbogățească prin achiziționarea a noi piese de valoare. La inițiativa lui Horia Bernea au fost achiziționate 6 biserici de lemn, dintre care 2, cea din Mintia, expusă în interior, și cea din Bejani, aflată în curtea muzeului, ambele din județul Hunedoara, au fost aduse la București. Alte 4 biserici sunt păstrate și îngrijite în situ de la Lunca Moților, judeţul Hunedoara şi la Groșii Noi, Julița și Troaș, judeţul Arad.
În anul 2001 a fost publicat la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti, împreună cu Muzeul Ţăranului Român, volumul: „Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare / Dosar sentimental” (volum reeditat în 2003 de Editura LiterNet), „un proiect despre care nu se poate vorbi decât în termeni de frumuseţe, consistenţă şi spiritualitate”, şi poate fi prezentat doar de cei care au scris istoria muzeului: Irina Nicolau şi Carmen Huluţă la care se adaugă spiritul pictat în cuvinte al lui Horia Bernea. Vă prezentăm în continuare câteva fragmente din gândurile şi însemnările lui Horia Bernea, la fel de actuale şi penetrant spuse în susţinerea unui proiect ce-şi începe aventura punerii în operă.

Câteva gânduri despre muzeu,
cantităţi, materialitate şi încrucişare

de Horia Bernea

Al cui e muzeul? Orice muzeu arată. Diferenţa dintre modul cum arată un muzeu şi felul în care a fost arătată Crucea, atunci când a fost găsită, este probabil foarte mare.

De ce mă duc eu la muzeu? Nu sunt un caz tipic. Caut lucruri anume. Când merg la muzeu nu percep discursul muzeal. Eventual îl remarc dacă este prost. De pildă, sălile cu amfore de la Louvre sunt o catastrofă; un fel de depozit. Am intrat la Louvre de zeci de ori ca să văd o anumită icoană bizantină sau pe „Hristos binecuvântând” al lui Bellini, una dintre cele mai frumoase picturi făcute de Occidentul civilizat. Oare nu se poate ca omul să vină şi să se confrunte pur şi simplu cu obiectul? Experienţa mea este atât de irepetabilă?

Am văzut multe muzee. Ca orice român, am trăit o vreme curiozitatea de a le vedea. Tot ce ştiam era din cărţi, nu ştiu ce faraon, nu ştiu ce tablou… Şi pe urmă să le vezi! Este foarte emoţionant. Deci cultura vizuală nu mi-am făcut-o la muzeu; la muzeu mi-am adâncit-o. Important a fost pentru mine când, trecându-mi dragostea pentru performanţa artizanală, nu m-am mai dus să văd goticul. Atunci am început să caut bisericile romanice. Dar, când m-am dus să văd o bisericuţă romanică din Vendée, cunoşteam deja arhitectura românească, ştiam Densuşul. Am început să caut obiectul acela foarte „conţinut”, în care gestul are o deplină acoperire în actul de credinţă. Ca pictor, azi, n-ai altă şcoală decât natura şi muzeul. Şi eu am învăţat de la obiecte şi de la natură.

În muzeu am un fel de emoţie nebună care nu este snobism pentru că, în timp, s-ar fi atenuat. Am o emoţie profundă în faţa ideii de muzeu. Îmi place că sunt lucruri multe adunate la un loc. Mă emoţionează mai ales cele vechi, piesele arheologice. Mă gândesc că au fost făcute de mână de om acum 5000 de ani. E ceva care mă tulbură până la lacrimi. Asta nu mai ţine de cât de deştept este discursul muzeal. Sigur, când văd un muzeu nou, mă comport ca un elev cuminte care citeşte toate etichetele. Vreau să văd o cronologie: cum din ceramica geometrică s-a trecut la…
În muzeele de etnografie îmi lipsea frumuseţea obiectului. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca şi producerea lor. În muzeul etnografic frumuseţea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva ruşinos. Mă îngrozeşte modul de expunere, obsesia pentru explicaţii, protecţia excesivă. Ele sfârşesc prin a anula obiectul. Nu se mai vede! Şi, dacă se întâmplă ca frumuseţea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic.

De ce unora obiectele le spun puţin, iar mie foarte mult? Nu-i numai o problemă de sensibilitate şi nivel intelectual. Cred că cel mai greu atârnă numărul de conexiuni care se produc în momentul receptării unei imagini.
Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.

Horia Bernea – Prapour (Colecţia Sorin Costina)

Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui.
Numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obişnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou „obiect”, omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.
În această opţiune, obiectele au în muzeu nu funcţia de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine; ele apar ca argumente în demonstraţii privind trăsăturile ţăranului român, gândit ca variantă a civilizaţiei medievale europene, ţăran român modelat de istoria locului, sfâşiat între est şi vest, nord şi sud, bântuit de nenumărate năvăliri, aşezări, tupilări, osmoze şi influenţe. Profund creştin, format în prelungirea unor culturi străvechi, legat organic de lumea mediteraneană, de civilizaţii care pot fi urmărite din India până în Bretagne, ţăranul român ne apare de o complexitate copleşitoare.

Societatea s-a schimbat mai mult decât omul, ale cărui nevoi esenţiale nu pot varia în funcţie de epocă. Ţăranului vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu de definit, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om cumsecade, nobleţe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te baţi.
Persecuţii, suferinţă, nesiguranţă, violenţe, sărăcie, mizerie, efortul penibil de a supravieţui etc. – aproape toate sunt concepte greu de înţeles pentru lumea tradiţională. Sau aveau alte accepţiuni.
Gustul pentru trecător, pentru lucrul care nu durează… În acelaşi timp tot ce făceau era definitivul însuşi.
Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca un scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar puta părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el.
Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii. Am avut preoţi analfabeţi până în perioada modernă. În satul românesc oralitatea era la ea acasă peste tot. Ţăranul vechi vota pe cel mai umblat, mai domn, mai învăţat. Acum votează pe cel care seamănă cu el, pe cel care nu-l complexează. Lucru drăcesc. Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale? Ce fel de om, de intelectual şi de român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării? Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de „odihnă” şi de „acţiune” binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?! Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie?

Muzeul, sursă de venituri?!
Probleme noi pentru un muzeu făcut la ieşirea din comunism…
De ce un muzeu trebuie să facă rost de bani? Nu-şi distruge propria vocaţie de instanţă supratemporală a sensurilor tradiţiei?
Am obţinut donaţii prin prestigiu şi prin reflexe de tip ofrandă.
Ne aflăm într-un spaţiu „omogen”, cel care donează e părtaş la destinul obiectului… face parte din traseul aceleiaşi comunităţi. De ce muzeul trebuie să fie prezent în comunitate şi în societate? Nu poate rămâne un depozitar de date, imagini, fără a fi un agent de „livrare” popular?
Merită să desfigurăm muzeul sau există o cale în care toate acestea sunt păstrate cu toată extinderea pe orizontală? Muzeul se schimbă în funcţia sa esenţială de păstrător?
O activitate complexă în muzeu e benefică.
Angajarea politică a discursului muzeal este lucrul cu bătaie lungă.

Horia Bernea – Coloana II (Colecţia Sorin Costina)

Este mai important, finalmente, să „deschizi” muzeul de dragul unui segment social sau e mai bine să-l păstrezi „tainic”? Obiect cald, obiect deschis, obiect viu, obiect acoperitor…Obiectul tradiţional este un obiect puternic prin adecvarea perfetă a aspectului la scop. Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce „vorbeşte” obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare. (Horia Bernea – note din septembrie 1990; Rosturi, iunie 1992)
SURSA: MuzeulTaranuluiRoman.ro