Partea a II-a
Dacă Branul şi Peleşul sunt destinaţii cunoscute turiştilor români şi străini, puţini ştiu că în Hunedoara se află singurul edificiu de artă feudală cu destinaţie civil-miltară construit în stil gotic. Castelul Corvinilor a devenit, cu timpul, un simbol al hunedorenilor, fiind cel mai reprezentativ monument din zona Hunedoarei. Edificiul a trecut prin numeroase schimbări, dar imaginea acestuia nu a putut fi umbrită de-a lungul anilor, nici de ignoranţa manifestată pentru această perioadă istorică de conducătorii perioadei comuniste, nici de construcția combinatului siderurgic ce se întindea tot mai mult spre zona castelului. Domnul Nicolae Cerişer, în calitate de director al acesteui muzeu, ne-a dezvăluit o parte a proiectelor pe care le derulează în dorinţa sa de a promova imaginea monumentului.
Grigore Roibu: În contextul actual, unde vedeţi locul publicului care intră într-un muzeu, dar şi al sponsorilor? Care credeţi că ar fi rolul lor?
Nicolae Cerişer: Publicul are rolul lui. Repet o idee pe care am spus-o: muzeul este dedicat, în primul rând, comunităţii căreia îi aparţine. Muzeul nu poate să existe fără public. Dacă vorbim de rolul publicului, muzeul trebuie să se schimbe.Trebuie să depăşim faza în care muzeul este o entitate statică, unde în vitrine de sticlă sunt conservate valori documentare sau ştiinţifice. Publicul vrea să vadă şi altceva într-un muzeu. În acest sens derulam o serie de proiecte împreună cu Asociaţia Ordinul Cavalerilor de Hunedoara, proiecte care sunt interactive cu publicul.
Urmărim recuperarea valorilor trecutului.
Publicul dă viaţă muzeului.
Sponsorii sunt puţini. Sperăm să fie mai mulţi în viitor deoarece ei au un aport direct în dezvoltarea muzeului.
– Să înţeleg că dezvoltaţi un program de activităţi colaterale prin intermediul unor expoziţii temporare şi diverse festivaluri care să atragă publicul?
– Exact. În perioade în care ştim că publicul este mai puţin ca număr încercăm să „colorăm” activitatea noastră cu aceste proiecte. Nu ne asumăm în totalitate meritul… Mai degrabă, ne asumăm meritul de gazdă bună.
– În ce măsură este atras publicul de expoziţia permanentă. Omul din societatea de azi găseşte timp pentru arta trecutului?
– Publicul nostru, care păşeşte în interiorul castelului, este interesat de arta trecutului. Din păcate, condiţiile de temperatură, microclimat şi siguranţă nu ne permit să aducem colecţii importante de pictură sau artă decorativă, dar, cu siguranţă, asemenea colecţii, pot afirma că ar face vogă în anumite momente şi avem în vedere acest lucru.
– Raportul dintre om şi artă, precum şi cunoaşterea istoriei artelor joacă un rol important în cadrul civilizaţiei umane. Studiul artei pus în legătură cu evoluţia ştinţelor şi civilizaţiilor poate oferi o perspectivă asupra înţelegerii artei, pe de o parte şi a omului, pe de alta?
– Arta, ca şi religia, sunt o constantă a spiritului uman. De când a apărut omul au apărut şi reprezentări ale acestui…, să-i spunem, transcendent. Reprezentările artistice sunt construcţii ale spiritului uman. Arta, în sensul facerii şi promovării, aparţine unui segment redus de oameni. Există mai multe paliere de a înţelege arta. Revenind strict la identitatea muzeistică, aici, pot vorbi de o interactivitate între om şi artă.
– Care ar fi importanţa muzeului în societatea actuală şi, pentru a încheia această discuţie care mi-a făcut o reală plăcere, o ultimă întrebare, care sunt proiectele de viitor?
– Dacă o lungă perioadă muzeul a fost copilul răsfăţat al societăţii, în sensul că a fost întreţinut, există tendinţa ca muzeul să devină o alternativă economică pentru comunitate. Dacă mă refer strict la muzeul de la Hunedoara, aici, deocamdată prevalează personalitatea şi identitatea monumentului, în defavoarea patrimoniului mobil redus, despre care am vorbit. În jurul muzeului de la Hunedoara se pot derula activităţi conexe ce pot reprezenta o alternativă economică, având în vedere situaţia municipiului Hunedoara. Muzeul riscă, nu cred că este greşit spus, „să-şi spargă canoanele” după care a funcţionat şi să devină altceva. De câţiva ani încoace încercăm să sensibilizăm segmente de populaţie ce pot dezvolta activităţi turistice care să includă itinerarii turistice şi chiar ecumenice. Proiectul l-am numit itinerarii turistice între spiritualitate şi legendă. Patrimoniul etnografic şi activităţile eco şi agroturistice, în care pot fi implicaţi vizitatorii, pot face zonele de aici mult mai atractive. Pentru ca aceste zone să devină atractive trebuie pus la punct un sistem informaţional, care la noi lasă de dorit. Firav, au apărut câteva pensiuni în judeţul Hunedoara. Mai puţine în zona municipiului şi mai multe în Ţara Haţegului. Sperăm, însă, ca lucrurile să demareze în acest sens deoarece consider că şansele României pentru a se dezvolta sunt legate de turism şi agricultură.
– Vă doresc succes în derularea proiectelor şi pentru sprijinul acordat în realizarea expoziţiei de vineri.
– Şi eu vă mulţumesc pentru interesul pe care îl manifestaţi faţă de Castelul de la Hunedoara.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Citiţi prima parte a interviului: Muzeul aparţine comunităţii
Articol preluat de pe GraphicFront.ro
La şcoală. Şcoala cu clasele, cancelaria, biblioteca, terenul de sport, curtea, terenul pentru PTAP, toaletele, astea erau nişte spaţii bine delimitate. Acestora li se adăugau neutrele spaţii de trecere, coridoare şi holuri care trebuiau umplute cu ceva, cu orice: panouri de tot felul, afişe, tablouri, lozinci şi mai ales vitrine. Vitrine şi iarăşi vitrine, locurile unde putea fi expus tezaurul şcolii. În recreaţie sau în timpul orelor de sport pe care iarna le desfăşuram pe hol, unde puteam înşira saltele şi capre pentru exerciţiile de gimnastică, ne tot zgâiam la vitrinele în care stăteau împreună cioburi de la şantierul arheologic Budureasca şi cupele câştigate de echipele şcolii noastre la diversele concursuri naţionale. Le priveam fără să ne dăm prea bine seama că oalele sparte jucau de-acum un rol de martor, fără a mai putea purta ceva, fără a mai putea ascunde golul pe care-l umpluseră oameni necunoscuţi cărora profesorii ne învăţau să le spunem strămoşi. Mai ales nu-mi puteam închipui cum trebuie să fi arătat bărbaţii care băuseră din oala de pe urma căreia rămăseseră o mână de cioburi.
presupunea că se putea turna şampanie (ori suc?), în fond inutilizabile. De data asta ştiam că imaginaţia era posibilă. Că puteam ajunge şi noi în echipele şcolii (la handbal, atletism, pompieri ori PTAP) şi că la următorul concurs naţional vom avea şansa noastră de a ridica o cupă nouă, pe care am fi putut-o adăuga celor pe care le priveam dincoace de geamul vitrinei. Mai era şi exemplul proaspăt al Stelei Bucureşti care ne sucise mințile. Ca şi cioburile, rolul lor era să fie adăpostite, expuse, să poată proba ceva. Erau capitalul nostru simbolic, cu care ne lăudam în faţa celorlalte şcoli.
Tata era filatelist şi-mi inoculase şi mie microbul ăsta. Veneam la şcoală cu clasoare, micul meu tezaur, şi le arătam colegilor. Cu unii chiar făceam schimb de timbre. Începusem să mi le aranjez tematic, după cataloagele tatălui meu, şi să fac uneori pe deşteptul. Româneşti aveam cât cuprinde. La străine era mai complicat, dar aici era tot efortul. Totuşi, chiar şi o serie completă de ştampilate româneşti putea fi o performanţă. Câteva dintre aceste serii erau cele cu ceramică românească: una din ’73, alta din ’88. De-acolo am auzit prima dată de Oboga. Îmi suna atât de straniu… Acum stau şi mă gândesc că oalele acelea, nişte valori de patrimoniu selectate pe cine ştie ce criteriu de reprezentativitate, având un echivalent financiar bine stabilit pentru situaţii extreme (ditrugere, dispariţie), se transferau pe acele petice de hârtie, purtătoarele altor valori, urmând a face parte din colecţiile unor pasionaţi la fel de învederaţi precum colecţionarii de ceramică şi alte obiecte ţărăneşti. (Cosmin Manolache)
artavizuala21 