Nicolae Cerişer: Muzeul aparţine comunităţii

Partea I

Hunedorean fiind, întotdeauna am avut un sentiment aparte pentru oraşul în care m-am născut. În anul al III-lea de facultate, în 1994, am avut prima expoziţie personală la Castelul Corvinilor. Acum, voi avea o nouă expoziţie personală, începând de vineri 14 octombrie, tot aici, la Castelul Corvinilor, unde în urmă cu 17 ani îmi începeam activitatea expoziţional-artistică. Castelul de la Hunedoara este, pentru mine, mai mult decât un simbol reprezentativ al oraşului. Este, aş putea spune, locul de unde am prins gustul pentru artă şi istorie. Este locul pe care, din copilărie, l-am îndrăgit cel mai mult.
În urma acestei relaţii cu cei de la muzeul hunedorean am stat de vorbă cu directorul instituţiei – Nicolae Cerişer. Munca muzeografilor, alături de care am colaborat de-a lungul timpului în mai multe perioade, este, oarecum, asemănătoare cu cea a artiştilor plastici. Trist e faptul că ambele meserii sunt tot mai mult ignorate, puţini cunoscând faptul că activitatea artiştilor coroborată cu cea a muzeografilor este pusă în slujba dezvoltării culturale regionale şi chiar naţionale. Într-o atmosferă destinsă, am depănat alături de domnul director Nicolae Cerişer unele amintiri şi am vorbit despre proiectele pe care domnia sa le derulează, cât şi despre greutăţile pe care le întâmpină.

Nicolae Cerişer s-a născut în anul 1962, la Topliţa, în judeţul Hunedoara. A absolvit cursurile Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Istorie şi Filozofie, în anul 1988, iar în perioada 1988-1998 a lucrat ca profesor de istorie în Valea Jiului. Din 1998 este director al Muzeului Castelul Corvinilor din Hunedoara.

95% dintre hunedoreni nu au văzut castelul

Grigore Roibu: Care au fost cele mai importante proiecte şi realizări pe care le-aţi avut de când sunteţi director al Muzeului Castelul Corvinilor?

Nicolae Cerişer: Întrebarea este complexă. În momentul când am preluat conducerea muzeului, aici, la castel, nu erau expoziţii, nu erau geamuri în mai multe săli şi, atunci, am spus că ideea reorganizării nu are conţinut. Am pornit de la organizarea muzeului. Am încercat să facem o clasificare a  colecţiilor existente care, deşi sărace, sunt reprezentative pentru câteva tipologii şi domenii, cum ar fi, de exemplu, colecţia de artă decorativă, colecţia de etnografie, de lapidarium sau cea de carte veche. Am constituit, de asemenea, o colecţie de artă şi tehnică militară care reprezintă o principală atracţie şi o colecţie ce însumează obiecte care au rezultat în urma săpăturilor de salvare din jurul castelului.
Realizarea colecţiilor a mers concomitent cu lucrările de renovare a castelului. După cum se ştie, restaurarea merge greu, motiv pentru care punerea în valoare a colecţiilor, pe diferite teme, suferă. Nu putem vorbi despre proiecte de mare amploare. Putem vorbi, însă, despre o activitate constantă ce are ca scop punerea în valoare a patrimoniului constituit. Concomitent, am demarat o serie de proiecte de pedagogie muzeală, adresate tinerilor din Hunedoara. Un muzeu aparţine şi se adresează, în primul rând, comunităţii locale. Încercăm prin intermediul acestor proiecte de pedagogie muzeală să schimbăm, măcar puţin, atitudinea unui anumit tip de public, cea a celor de vârstă şcolară. Prin diverse programe încercăm să insuflăm un apetit pentru ce însemnă un monument şi un muzeu. Pot spune că hunedorenii sunt, ca să zic aşa, „cei mai slabi vizitatori ai muzeului”, în sensul că aproape 95% dintre aceştia nu au văzut castelul decât din afară.

– Traversăm o perioadă grea, de criză. Care sunt dificultăţile pe care le întâmpinaţi?

– Dificultăţile sunt analoage cu ceea ce se întâmplă la nivel macrosocial. Nu putem vorbi despre dificultăţi financiare pentru că, de bine de rău, avem venituri proprii ale muzeului şi acestea acoperă o bună parte din cheltuielile legate de funcţionare. De multe ori, din banii proprii, am reuşit să realizăm o parte a lucrărilor de restaurare. Marile dificultăţi nu sunt legate de fenomenul numit criză, ci sunt legate de mersul greoi al lucrărilor de restaurare ale castelului. De un an de zile a fost sistat vechiul proiect de restaurare şi, în acest moment, este în curs de elaboarare un nou proiect de consolidare, renovare şi punere în valoare a monumentului de la Hunedoara. Probabil, când această etapă va lua sfârşit, voi vorbi despre alte dificultăţi.

– Aţi spus că hunedorenii nu intră în sălile din cadrul muzeului Castelul Corvinilor. Ştiu, însă, că în perioada de vară castelul este vizitat de mulţi turişti veniţi din străinătate. Din punctul dumneavoastră de vedere cum consideraţi că este reperzentată cultura română în Europa?

– Castelul de la Hunedoara are identitatea şi personalitatea lui. O identitate şi o personalitate foarte puternice. Mesajul dus de către publicul care vizitează castelul este unul pozitiv. Nu suntem în măsură să ne comparăm cu muzeele mari din România. Când vorbesc de muzee mari mă refer la cele care au colecţii de patrimoniu. Nu putem să ne comparăm cu muzeul Brukenthal care este prezent cu expoziţii itinerante în Franţa, Germania sau Anglia, ţări care la rândul lor au tradiţie muzeistică în Europa. Cu toate acestea, castelul de la Hunedoara rămâmne un obiectiv interesant pentru turişti, pentru istorici de artă, arhitecţi, artişti plastici şi, ceva mai nou, este un punct de atracţie pentru producătorii de cinematografie. Acesta din urmă este un segment al publicităţii, prin care imaginea castelului de la Hunedoara este transferată în Europa şi în lume.

– Cum vedeţi ideea de muzeu care să fie administrat de o persoană fizică, fiind concesionat pentru o perioadă de timp sau chiar privatizat?

– Legea după care funcţionează muzeele şi colecţiile publice din România, în acest moment, nu permite transferarea valorilor de patrimoniu într-un sector particular.

– Pe de altă parte colecţiile particulare sunt întâlnite în muzeele din străinătate, muzee care la rândul lor aparţin unor persoane private.

– În România a fost concesionat castelul de la Bran.

– La fel şi castelul Peleş care este un obiectiv de mare atracţie turistică…

– Da şi castelul Peleş. Sunt locaţii care au fost restaurate pe banii statului român. Pe de altă parte era normal să se facă o reparaţie morală faţă de cei care şi-au pierdut proprietăţile. În acest fel unele muzee au devenit particulare.

– Dumneavoastră cum vedeţi acest lucru…

– Da, este o situaţie care poate fi benefică. Iată, în România funcţionează şi legea concesionării monumentelor. Sau, cel puţin, există această lege a concesionării în ceea ce priveşte ideea de muzeu privat sub custodia unor ONG-uri. Personal, am gândit un proiect prin intermediul unei asociaţii, pe care o prezidez, să creez în ţinutul pădurenilor un muzeu. Un muze al asociaţiei, unde să fie adunate elemente de arhitectură culturală şi spirituală specifice acestei zone etnofolclorice. Chiar dacă acest muzeu nu va avea statutul de muzeu privat urmăresc ca spiritualitatea şi tradiţiile acestei regiuni să rămână în mentalul colectiv şi să se permanentizeze sub forma unui „muzeu al satului pădurenesc”.

– Un artist sărac în era computerului nu are cum să funcţioneze, clişeul romantic a dispărut. Un profesor sărac poate deveni corupt, iar un muzeograf sau curator este nevoit să-şi desfăşoare activitatea în afară ţării, pentru că, aici, nu poate supravieţui. Cum supravieţuiesc cei care se ocupă de valorile patrimoniului naţional?

– Supravieţuiesc greu… Aceşti oameni au o muncă specială pentru că menirea muncii lor este de a păstra valori pentru posteritate. Munca de muzeograf nu permite găsirea cu uşurinţă a unui loc de muncă în străinătate. Muzeograful rămâne un om al locului şi este nevoit să aştepte… Să aştepte vremuri mai bune. Ceea ce fac şi eu de fapt. Mulţi îşi caută activităţi colaterale care să compenseze lipsurile materiale. Însă, de cele mai multe ori, se mulţumesc cu micile satisfacţii profesionale care compensează aceste lipsuri materiale.
Până la urmă artistul şi muzeograful au un statut asemănător.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Mâine vom publica partea a doua a interviului.