Impresii în trompe l’œil

Grigore Roibu
Expoziţie de fotografie şi…o pictură

Castelul Corvinilor din Hunedoara
Perioada: 14-28 octombrie 2011
Vernisaj: vineri, 14 octombrie 2011, ora 17.30, în Sufrageria Bethlen din Castelul Corvinilor.
Prezentare: Nicolae Cerişer, director al Castelului Corvinilor şi Adriana Popa, artist plastic

În sufletul fiecăruia dintre noi asumarea trecutului şi a istoriei locale provoacă sentimente diferite, de cele mai multe ori de nostalgie. În ultima vreme ne raportăm tot mai mult la ceea ce era în trecut, comparând cu ceea ce presupune prezentul. Mulţi afirmă că în regimul comunist, deşi totalitar, era mai bine. Accentuarea nostalgiei după trecutul comunist se datorează, în mare parte, situaţiei economice proaste în care ne aflăm. Uităm că în ultimii ani ai lui Ceauşescu a fost cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre, o istorie care a avut de-a lungul timpului şi perioade prospere. Într-un judeţ cum este Hunedoara prezentul şi trecutul se împletesc. Se împletesc, însă, nu tocmai armonios. Castelul Corvinilor a stat timp de un veac în vecinătatea Combinatului Siderurgic, făcând un contrast uimitor. Primele biserici din piatră din veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, monumente cu care astăzi ne mândrim, au fost şterse de pe harta turistică de regimul comunist. Cetăţile dacice erau cunoscute, dar astăzi se află în imposibilitatea de a fi conservate din lipsă de bani. La Sarmizegetusa Ulpia Traiana, un oraş roman aflat într-un sat din Ţara Haţegului, putem admira ruinele unor clădiri ce aveau coloane de şapte metri înălţime, case cu bazine şi fântâni arteziene ce aparţineau unui nivel de civilizaţie la care greu putem aspira în zilele noastre. Combinatul Siderurgic din Hunedoara, mândria industriei locale, a fost desfiinţat încetul cu încetul, după ce ne-am câştigat democraţia în anul 1989. O dată cu el bunăstarea cetăţenilor din oraş s-a degradat.

Zilele în care siderurgiştii şi minerii ieşeau în week-end la sărbătorile câmpeneşti au apus. De aici şi nostalgia… Arta şi democraţia, de altfel, trăiesc dintr-un trecut care nu trebuie uitat, ci recuperat şi refolosit. Expoziţia de faţă readuce în prezent, uneori prin contrast, lumea unui timp pe care nu putem şi nu trebuie să îl uităm. Lumea prezentului este, de multe ori, în culori mult mai sumbre decât cea a trecutului.

Am expus o singură pictură, o pictură dragă mie prin faptul că îmi provoacă nostalgia unui timp trecut. Ea reprezintă o etapă. Este ultima pictură realizată în atelierul pe care l-am avut până în acest an în Deva. De aceea este una singură pentru că este ultima. Dacă lângă ea aş fi expus penultima lucrare, nu ar mai fi avut valoarea unicităţii. Impresiile în trompe l’œil sunt fotografii pe care am fost nevoit să le adaptez stilului experimental în care lucrez. Sigur, unul mai paşnic şi în acelaşi timp mai „casnic”, dar tot pictural. Ideea de vechi se regăseşte, fotografiile fiind supuse îmbătrânirii forţate. Întregul experiment vizual este o etapă. Tehnica şi tehnologia folosită s-a dezvoltat concomitent cu experimentul vizual care trebuie văzut ca un exerciţiu al memoriei, al congelării timpului, al recuperării unor mărturii vizuale prin care recompun istoria nostră sub forma unui exerciţiu de reconstituire a trecutului. (Grigore Roibu)

Grigore Roibu. Născut 25 august 1970, Hunedoara.
Studii: 1997 Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu”, Cluj-Napoca, specializarea ceramică-sticlă • Licenţiat: Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană; Arte decorative: Compoziţie şi Analiza relaţiei culoare-volum • Cursuri: 1995-1996 Civic Education Project: Arta contemporană şi instituţiile ei; Arta contemporană, metodologii de analiză a operei artistice • Expoziții personale: 1994 Hunedoara – Castelul Corvinilor; 1995 Cluj – Muzeul de Artă • Expoziții de grup: 1994 Deva – Salonul de Iarnă; 1996 Hunedoara – Zilele artei hunedorene; 1997 Cluj – Muzeul Etnografic; 2000: Hunedoara – Plasticieni hunedoreni; Hunedoara – „Anna”; 2001 Hunedoara – Zilele oraşului; 2008 Deva – Salonul Artelor Vizuale; 2010: Târgu Jiu – „Vecinii”; Bucureşti – Parlamentul României; Bruxelles – Parlamentul European; Deva – Salonul Artelor Vizuale; Hunedoara – Salonul de Iarnă; 2011 Deva – Teatrul de Artă • Tabere de creaţie: 1993 – Tabăra „Cinciş”, Hunedoara; 1994-1997 practicant pe şantierul arheologic Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Hunedoara • Membru UAPR din anul 2007.

Londra 2012. Olympic Stadium

Se spune că cel mai important lucru în Jocurile Olimpice este participarea, nu atât câştigarea unor medalii, aşa cum în viaţă este esenţial efortul depus pentru a obţine un succes. Trebuie să recunoaştem însă că cei care ne rămân în minte, cei care inspiră noi idealuri şi noi competiţii sunt câştigătorii. Conceput într-un climat de sustenabilitate, cu atenţie specială faţă de costuri şi faţă de impactul asupra mediului, având în plus marca unei structuri parţial temporare, noul stadion olimpic din Londra – centrul Jocurilor Olimpice din 2012 – a reuşit totuşi să „bifeze” câteva recorduri demne de a ridica standardele pentru ediţiile următoare: cu 10 000 de tone de oţel folosite, din care o parte reciclate, este cel mai uşor stadion olimpic construit până acum; amplasarea pe o insulă a impus una dintre cele mai mici amprente la sol, iar cele 56 de intrări care duc direct la nivelul superior al structurii îl fac unul dintre cele mai accesibile stadioane concepute până în prezent; mai mult, a fost construit în doar 1 000 de zile, cu aproximativ 90 mai puţine decât fusese plănuit iniţial, economisind din bugetul alocat.

Proiect: Populous
Client: Olympic Delivery Authority
Structura: Buro Happold • Consultanţi tehnici: Arcadis Şi CLM
Arhitectură peisagistică: Hyland Edgar • Consultanţi acustică: Vanguardia
Consultanţi circulaţii: Steer Davies Gleave • Manager de proiect: CLM
Constructor: Sir Robert McAlpine • Inspector construcţie: JLAB
Perioada de execuţie: mai 2008 – martie 2011

În momentul în care a fost dezvăluită imaginea viitorului stadion olimpic, mulţi britanici şi-au exprimat dezamăgirea faţă de lipsa de spectaculozitate şi a caracterului reprezentativ al structurii propuse, cu atât mai mult cu cât urma să stea alături, în parcul olimpic, de Centrul Acvatic, cu geometria expresivă marca Zaha Hadid, şi de puternicul Velodrome semnat de Hopkins Architects. „Normalitatea” proiectului fusese însă înscrisă în temă: în locul unei clădiri-icon, s-a dorit crearea unui exemplu de sustenabilitate şi abordare responsabilă a arhitecturii, în dimensiunea ei socială, dar şi economică. Pentru a asigura continuitatea utilizării stadionului, contribuind la dezvoltarea comunităţii locale, s-a cerut de asemenea o structură flexibilă, care să poată fi redusă uşor de la 80 000 de locuri la 25 000 după finalizarea competiţiilor.

Arhitecţii de la Populous (ex HOK Sport), cu o experienţă relevantă în realizarea de construcţii sportive şi de aceea desemnaţi să realizeze stadionul din Londra, şi-au luat drept punct de pornire în conceperea construcţiei chiar datele terenului. Insula din estul Londrei a fost considerată stadionul propriu-zis, accesul spectactorilor urmând a se realiza prin intermediul a cinci noi poduri, direct în spaţiul destinat publicului. Panta terenului a fost utilizată pentru a realiza un bazin îngropat, cu cele 25 000 de locuri permanente, peste care se aşază structura temporară, mult mai uşoară; astfel s-a realizat şi o delimitare între spaţiile destinate atleţilor şi presei, amplasate la nivelul inferior şi lângă piste, şi zona spectatorilor. În spiritul „embrace the temporary” al Olimpiadei londoneze, majoritatea facilităţilor destinate publicului şi nu numai au fost scoase în afara stadionului propriu-zis – amplasate în jurul lui, permiţând astfel o scară şi o masă mai mici pentru clădire, precum şi un consum mai mic de energie în timpul construcţiei.

Forma finală a stadionului este o elipsă cu axa lungă de 315 metri şi cu cea scurtă de 256 de metri, iar înălţimea este de 60 de metri. La exterior, clădirea este învelită într-o structură din materiale uşoare, potrivită pentru caracterul temporar al întregului proiect şi personalizată în culorile Olimpiadei Londra 2012 cu ajutorul artistei Sophie Smallhorn. Pentru a respecta cerinţele destul de stricte legate de costuri, consum de resurse şi amprentă, arhitecţii de la Populous au lucrat îndeaproape cu o mulţime de alţi specialişti, aşa cum mărturiseşte Rod Sheard (Senior Principal), şi au demonstrat astfel că arhitectura devine din ce în ce mai mult un „proiect de echipă”. Ingenioasa soluţie de susţinere a acoperişului după modelul roţii de bicicletă propusă de inginerii de la Buro Happold are nu doar merite structurale, ci contribuie la expresivitatea generală a proiectului, stabilind o relaţie mult mai complexă între arhitectură şi inginerie.

Dacă există o umbră care să planeze asupra acestui proiect, aceasta este legată de utilizarea ulterioară Jocurilor Olimpice: deşi stadionul redus a fost „promis” ca nucleu sportiv (atletic) al comunităţii est-londoneze, recent s-a discutat ca următorul utilizator să fie un club de fotbal. Dincolo de reconversia economică a proiectului, transformarea stadionului olimpic, aşa cum a fost el conceput urmând tema dată, într-unul de fotbal presupune un buget semnificativ ce ridică un semn de întrebare asupra sustenabilităţii generale a proiectului pe termen lung. Rămâne însă de văzut cine şi cum va prelua construcţia; până atunci, noul Stadion Olimpic din Londra se pregăteşte pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice ce va avea loc pe 27 iulie 2012.
Text: Viorica Buică
Foto: Olympic Delivery Authority
Articol publicat în numărul 117 (septembie 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog