jAN Eugen
7 – 25 octombrie 2011
Curatoare: Olivia Niţiş
Coordonator Atelier 030202: Mihai Zgondoiu
Vernisaj: vineri, 7 octombrie 2011, ora 19.00, ATELIER 030202 (Sala Nouă Teatrul de Comedie), str. Sfânta Vineri nr. 11, Bucureşti / www.atelier030202.blogspot.com
Relocarea propusă de Jan Eugen are de-a face cu identitatea şi politica de locuire. Orice formă de civilizaţie îşi dă măsura nivelului său prin relaţia cu spaţiul locuit şi locuibil, iar o naţiune poate fi identificată prin formulele arhitecturale dictate de contextul socio-politic. În România comunistă regimul politic a mizat pe o uniformizare arhitecturală, distrugând, sau, în cel mai bun caz ascunzând prezenţele acelor clădiri boiereşti gândite de arhitecţi şcoliţi la Viena, Paris sau Berlin, şi construite înainte de 1947, propunând construcţii masive de beton cu un confort meschin care să înghită milioanele de cetăţeni, priviţi şi ei prin aceeaşi lupă a uniformizării egalitariste. Industrializarea de masă a adus cu sine şi construirea unor numeroase clădiri industriale în direcţia creării locurilor de muncă pentru întregul sector de populaţie urbană şi rurală. Odată cu căderea Cortinei de Fier, Europa de Est şi implicit România intră într-un alert proces de construcţie (şi mai puţin de reconstrucţie) sub imperiul occidentalizării şi al globalizării, accentuând principiile consumului de masă. Cele mai multe clădiri ridicate după 1989 în România sunt clădiri de birouri sau mall-uri, iar aceste investiţii au mers în paralel cu un abandon extrem de ridicat al spaţiilor industriale, care au funcţionat în timpul regimului ceauşist. Situaţia extrem de gravă a acestor spaţii abandonate nu poate fi rezolvată într-un sistem politic şi economic bazat pe corupţie şi consum, pe profit fără sau cu minimă investiţie, fără conceperea unor proiecte viabile care să poată reintegra aceste spaţii într-un circuit firesc al locuirii. 
Proiectul lui jAN Eugen ridică o problemă esenţială, aceea a folosirii maxime a unui spaţiu urmată de ignoranţa şi abandonul său, pe fondul intereselor economice. Totodată, acest proiect ridică şi problema asumării trecutului istoric şi semnalarea necesităţii unei reforme la nivelul politicilor de locuire. Acestea sunt în mod firesc legate de politicile sociale, economice şi culturale, implicând aspecte ce ţin de calitatea vieţii, şomaj, degradarea mediului, valorificarea şi conservarea patrimoniului, dezvoltare urbană, eficienţă turistică şamd. Clădirea Fast Eco, fosta IAUC (Institutul de Aparatură şi Utilaje pentru Cercetare) a fost dată în folosinţă în 1979, fiind considerată „o spactaculoasă realizare arhitectonică”. După 1989 a devenit proprietate privată, spaţiile fiind date spre închiriere, fără reparaţii şi profitându-se la maximum prin casarea aparaturii si utilajelor interne. În prezent, clădirea este părăsită într-un procent de 60%. Istoriei acestui loc i se mai pot adăuga atâtea altele, pentru că acest areal autohton este împânzit de clădiri gârbove, ştirbe, erodate de timp, care au fost cândva ca nişte tinere seducătoare, dar seduse în acelaşi timp, şi evident, abandonate, în cel mai clasic stil patriarhal.
(Olivia Niţiş)
Articol preluat de pe GraphicFront.ro
Recunosc că îmi e mult mai la îndemână, vreau să spun mai confortabil, să muşc din fruct, din legumă, din colţul de pâine, decât să fac uz de un larg arsenal de veselă şi tacâmuri, dar mai cu seamă de maniere. În fond, e diferenţa dintre crud şi gătit. Şi îmi închipui că a consuma ceva crud lasă suficient loc de desfăşurare unei bucurii într-un fel primitivă, schimbului liber de priviri şi cuvinte, imprevizibilului, spre deosebire de codificarea și ritualizarea care organizează întregi serii de vase şi orice fel de instrumentar gastronomic în împrejurări oficiale, solemne.
Arheologia şi muzeografia, dar probabil şi alte domenii, utilizează din plin clasificările formale, în vreme ce etnografia, etnologia sau antropologia stau mai degrabă pe răzoarele contextelor, ale încărcăturilor sau asociaţiilor simbolice. Suntem nevoiţi să înghiţim şi crud, şi gătit — ni se întâmplă tuturor. Dar nu toţi şi nu întotdeauna reuşim să învăţăm sau să putem fi şi liberi, şi manieraţi. Cu toţii avem portrete interesante, ale căror tuşe sunt sunetele, adjectivele, mimica. Dar mai avem propriile noastre poveşti despre felul nostru de a mânca. Din ce mâncăm — aici sunt alte și alte povești. Simple mitologii personale în care încap de-a valma nenumărate versiuni.
Am avut şi noi acel depozit sacru al familiei — partea de jos a vitrinei din sufragerie ferea de ochii noştri şi ai musafirilor vesela pentru momentele speciale. Părinţii le spuneau acelor vase servicii. În partea superioară erau etalate seturile, servicii şi acestea, de pahare şi ceşti. Nu ştiu exact ce anume făcea diferenţa: încărcătura decorativă, ori mărimea lor care permitea prezentări năstrușnice, pe mai multe registre, printre care se iţea câte un bibelou, un săpun sau un pachet de ţigări străine? Vitrina aceea era un mic muzeu al familiei, dar unul viu, căruia de Crăciun, de Paşti, la aniversări, onomastici şi alte chefuri mai cu moţ îi deschideam uşile. Toate acele goluri se umpleau, aşa cum şi sufrageria era plină de noi, cu sunetele şi gesturile noastre care tindeau să depăşească măsura. În fond era vorba de sărbătoare, acel timp în care aparent nu mai există bariere. După ce totul trecea, vasele se întorceau în vitrină şi îşi reluau aşteptarea pentru a fi slobozite iarăşi pe feţele de masă apretate.
De altfel, bucătăria era un spaţiu deschis, ca un top muzical. Întotdeauna era loc pentru o nouă farfurie, una singulară, fără fraţi şi surori. Era loc şi pentru orice nouă desperechere a serviciilor din vitrina sufrageriei. Din tot acest amestec ne puteam alege farfuria preferată, fie că o făceam pentru mărime, adîncime, decor (acesta putea fi pe fundul farfuriei sau pe margine), pentru culoare ori pentru marca de pe dos. Fiecare ţinea la farfuria lui, aşa cum ţinea la locul lui la masă. Uneori se întâmpla ca farfuria să cadă în dizgraţie, aşa că alegeam o alta din haremul instalat lângă chiuvetă. Niciodată dintre cele în care primeam pomana, de regulă farfurii ieftine, cu decoraţiuni ce se deteriorau destul de repede — într-un mod inexplicabil, farfuriile astea trezeau în mine silă, greaţă. Când şi când, din această selecţionată unele farfurii erau repudiate, ajungând în cele din urmă să poarte în pântecele lor nasturi, cuie, şuruburi, piuliţe în gospodăria noastră întotdeauna aflată într-un freamăt neîntrerupt.
artavizuala21 