În urmă cu cîteva zile, a trecut la cele veşnice pictorul Teodor Moraru, unul dintre artiştii români a căror viaţă s-a suprapus pînă la identificare cu activitatea (profesională) de credinţă. Plecarea sa, tristă şi neaşteptată, reprezintă însă doar un reper biografic. Opera pe care ne-a dăruit-o, harul pus în semnul grafic şi spiritul său pătrunzător sînt şi vor rămîne alături de noi.
Pentru a parafraza un citat din cartea lui Ernesto Sábato, Abaddon Exterminatorul, îndrăgit de maestru şi ales drept motto al albumului editat în 2010 de Institutul Cultural Român, în afară de talent, Teodor Moraru a avut curajul de a spune adevărul său, tenacitatea de a-şi continua munca, a contrariat printr-o combinaţie de modestie în faţa giganţilor şi de aroganţă în faţa imbecililor, a simţit nevoia de a rămîne singur spre a respinge ispita.
A întreprins primele încercări în planul picturii la vîrsta de 24 de ani, în 1962, în perioada în care urma cursurile Şcolii Tehnice de Arhitectură, Construcţii şi Organizare „STACO“. Acesta este momentul de graţie în care Teodor Moraru a abandonat posibilul traseu tehnic, după Şcoala Profesională de Energie Electrică, Şcoala Tehnică de Construcţii Maşini şi Tractoare din Braşov şi o activitate de cîţiva ani de tehnician la Biroul Tehnic al Asociaţiei Crescătorilor de Albine. În 1965, odată cu intrarea la Institutul Pedagogic din cadrul Facultăţii de Arte Plastice, începe adevărata călătorie artistică, pusă deopotrivă în slujba adevărului şi a artei. Expoziţiile naţionale şi internaţionale, premiile, nominalizările sau activitatea pedagogică întreprinsă pe parcursul unei jumătăţi de veac, pot avea doar un rol orientativ, complementar unei opere care trăieşte prin ea însăşi.
Şansa de a fi student la Arte, apoi artist „cu drepturi depline“ la vîrsta maturităţii (la 30-35 de ani) în plină perioadă de dezgheţ politic comunist – 1965-1970 –, se constituie în factor identitar pentru Teodor Moraru. În 1968, an în care Valerie Solanas deschidea focul (de armă) asupra lui Andy Warhol şi Mario Amaya la New York, Teodor Moraru activa deja în gruparea de la Poiana Mărului, alături de Horia Bernea, cu care fusese coleg încă din clasele V-VIII. Contextul spiritual al Poienei transcende nu doar decadenţa artistică la modă în acea vreme de dincolo de Cortina de Fier, ci şi mimetismul adoptat uneori la noi, în opoziţie sinceră cu arta oficială. Teodor Moraru a dorit să rămînă şi a rămas în afara sistemelor şi a clasificărilor. În locul recunoaşterii, a preferat întotdeauna verticalitatea şi autenticitatea. Într-o discuţie pe care am purtat-o în decembrie 2010, îmi spunea că nu îl interesează cei care nu sînt interesaţi de arta sa…
O primă lectură a operei lui Teodor Moraru poate contraria. Figurativul şi abstractul coexistă şi se potenţează reciproc, într-un sistem logic, nu de puţine ori aflat sub zodia raţionalului dus pînă la explicit. Mai mult chiar, ocolind cu minuţiozitate metamorfozele formelor, elemente neoexpresioniste sînt învestite cu atribute suprarealiste. Valoarea simbolică este exaltată, dar orice urmă de hieratism este eludată în discurs. Tradiţia şi modernitatea, transpuse în semnul grafic, pot coexista nu doar paşnic, ci chiar logic în lucrările sale. Tensiunile apar pe un cu totul alt palier al analizei. Este vorba despre o pictură care invită la activitate intelectuală.
S-a discutat despre dimensiunea ontică a picturii lui Teodor Moraru, despre evanescenţă şi himere, idei pe care, dincolo de utilizarea unor cuvinte-cheie drept titluri, semnatarul acestor rînduri le consideră doar pretexte pentru împărtăşirea prin linie şi culoare a unei experienţe interioare mult mai puternice decît orice naraţiune posibilă.
Ritualul, Trunchiul, Zidul, Pătratul, Scările, Drumul sînt familii de teme în care artistul şi-a reinventat de fiecare dată discursul, păstrînd în acelaşi timp corpusul de semne, valori şi relaţii pe care le-a acumulat pe întreg parcursul activităţii sale. În pictură şi în viaţă, Teodor Moraru a fost paradigmatic; a căutat să reducă totul la esenţă, a încercat să transgreseze limitele interpretării printr-un gest raţional exemplar. În această idee, diferitele perioade de creaţie sînt mai degrabă ipostaze decît perioade de tranziţie de la un stadiu de înţelegere a lumii la un altul.
Plecarea sa dintre noi echivalează astfel cu un alt ritual, ultimul săvîrşit într-o activitate artistică de cinci decenii, în care tot ce a realizat a fost sincer şi adevărat. (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
artavizuala21 