Femei, femei, femei…

FeminitARTE

Galeria Art Yourself
Recent, în cartierul Kiseleff, într-o clădire frumoasă, proiectată de fiul arhitectului Ion D. Berindei pentru Grigore Oghină, ultimul preşedinte al Curţii de Conturi din perioada Regatului, a fost inaugurată Galeria „Art Yourself”. În spaţiul generos al încăperilor cu tavane înalte şi cu terase largi, restaurat cu grijă şi dotat cu un mobilier expoziţional modern, organizatorii au dorit să creeze un „centru de expoziţii, evenimente şi conferinţe”, destinat „promovării artei contemporane şi a unui set de valori esenţiale oricărei societăţi a prezentului: toleranţa, antidiscriminarea, solidaritatea”. Şi, desigur, accesului pe piaţa de artă al creatorilor contemporani, cu precădere tineri. (Citiţi despre Galeria Art Yourself aici)

Adriana Horga – Arlechinul

„Piaţa românească de artă contemporană este de mai bine de un deceniu într-o continuă creştere: apar din ce în ce mai mulţi artişti tineri de perspectivă, colecţionarii încep să simtă potenţialul acestui segment investiţional, cotele lucrărilor se majorează în fiecare an. (…) De aceea, trei dintre obiectivele pe care ni le propunem încă de la început sunt: să prezentăm o selecţie riguroasă de artişti, să organizăm expoziţii consistente, să oferim colecţionarilor consiliere pertinentă în achiziţii”, afirmă directorul Galeriei, Dragoş Farmazon.

Monalisa Kaboș – Phobia

Expoziţia inaugurală, „FeminitARTE”, este proiectul a două curatoare, Monica Enache şi Valentina Iancu. Selecţia prezintă tipuri şi tipare ale feminităţii în opere semnate de artişti de ambele sexe, dar cu un demers ce ar putea fi considerat, cel puţin la prima vedere, feminist, deşi notele ironice şi umorul abundă. Organizatoarele şi-au propus să urmărească trei direcţii abordare a temei: gestul erotic explicit şi implicit, frumuseţea contemporană a femeii tip Barbie, sugestia simbolică a unei feminităţi delicate, trecută prin „viziunea masculină asupra femeii şi reflexiile introspective ale artistelor”.

Dorel Topan – Barbie şi Ken

Zeiţă, păpuşă, ispită, vis…

În prima categorie, viziunea masculină de dovedeşte suficient de diversă pentru a fi incitantă, de la relativ romantica percepere a universului feminin de către clujeanul Mihai Bâgu, cu „Aşa cum stai aici, mă uit la ea cum cântă la pian” şi „Îţi imaginezi ce anume am să fac în următoarele 30 de minute”, în care personajul coboară de pe soclul artei la dulapul cu pantofi, la eroizarea feminităţii din „Colosul” lui Mihail Coşuleţu, pentru care „Orice oraş bine construit îşi are propriul său colos, paznic masiv ce stăpâneşte o cetate devenită jucărie în mâinile sale. Bărbat sau femeie, statuia protectoare oferă umbră clădirilor expuse soarelui, furtunilor şi mării. Seria mea de coloşi este o metaforă a continuităţii şi a păstrării unităţii unei cetăţi ideale, posibile. Este vorba despre omul-arhitectură, omul-turn, omul-clădire, materializarea întemeietorului în stăpân şi a farului în zeitate. Femeia, în acest context, este gigantică, din granit şi, în consecinţă, singură”. Între ele, tema capătă aspectele cele mai diferite.
Portretele în cheie aparent realistă, ale lui Remus Grecu, artist care trăieşte acum Stockholm, în care apar aluzii neoexpresioniste ca în „Portretul unei fete”, în care sunt accentuate atribute expresive ale figurii (părul) sau ale unor componente ale trupului (torsul) sau ca în plasarea în zone ţinând de preocupări presupuse tipic feminine, dar cu personaje cu figuri împietrite („Fata cu pană”), ca un manechin neînsufleţit, sau cu tentă dramatică, dată de poziţia corpului, de rigiditatea figurii şi fixitatea privirii („Bluza galbenă”).

Remus Grecu – Bluza galbenă

Stereotipurile contemporane ale lumii modei, dar şi ale filmului de serie B, devin subiect de tratare ironică, sarcastică uneori. Adrian Preda („Fashion Prey#02″) îşi explică, de altfel, demersul: „Femeia şi animalul sunt ambele fiinţe care conţin un frumos universal. Diferenţa este însă că femeia este conştientă de aspectul ei plăcut, mai mult, accentuează asta prin folosirea produselor cosmetice şi vestimentare, fapt ce îi conferă o măsură de autoapărare în societate. Prin aura ei urban/tendy/trashy/chic/glam/cool, femeia agresează spaţiul vizual rezervat animalului, animal care este purtător al unei frumuseţi brute, sălbatice, nestăvilite. Logo-ul sau însemnele unei firme se inserează pe corpul mamiferului în mod organic, exact ca şi cum blana s-ar recolora de la sine pentru a reflecta imaginea unui anumit brand”. Stereotipul revine în lucrări ca „Barbie şi Ken” a artistului băimărean Dorel Topan. O replică contemporană ironică la „Judith decapitându-l pe Holofern”, în care decapitarea este înlocuită cu sugrumarea şi sabia cu un cablu electric, iar figura Judithei afişează un erotism agresiv, semnează Andrei Tudoran, în timp ce „Fără titlu”, pictura lui Ştefan Ungureanu structurată intelectualist, cu aluzii la artă, fizică, stereotipuri religioase, emană sarcasm din trupurile „lucrate” ale personajele, femei între scala măsurând dragostea şi drumul spre iad, complicate mecanisme în care corpurile par o satanistă paradă de modă ale cărei accesorii devin simboluri ridicol-înspăimântătoare. Intenţia este servită de excelentă construcţie formală şi de ideea de succesiune a personajelor ca într-o frescă.

În linia erotică declarată, Beniamin Popescu acoperă corpul feminin cu mai multe perechi de mâini, în „Hai să ne închipuim”, iar sculptura în marmură a lui Dan Istrate, „Feminitate”, sublimează eroticul prin esenţializarea formei, conferindu-i însă senzualitate prin finisarea perfectă a materialului, cu aspect de mătase.

Beniamin Popescu – Hai să ne închipuim

Fumatul ca gest erotic la „Candida” de Rodideal, portret realist lucrat cu fineţe, sau emoţionanţii pantofi de copil din lucrarea conceptualistului Mihai Zgondoiu completează viziunea masculină asupra feminităţii.
Mai accentuat „freudiană” se relevă abordarea temei de către artiste, de la erotismul delicat, din „Tinta negro” de Andra Andronic, la scenele de dragoste cu înregistrare realistă, amplificate prin punerea în pagină care aproape exclude mediul înconjurător, realizate într-o construcţie plastică viguroasă, cu o paletă echilibrată cald-rece în seria „Vis într-un vis” a Ancăi Badea sau la aluziile livreşti ale Amaliei Dulhan, care-şi plasează dublul portret sub semnul lui Baudelaire prin titlul „Les fleurs du mal”.

Anca Badea – Vis într-un vis

Merită semnalate portretul de femeie nostalgică, cu bijuterii de artist şi tatuaje („Dragoste pierdută”), şi seria „Invidie”, cu încrâncenata automutilare a personajului în dorinţa schimbării fizionomiei, din piesele semnate de Irina Broboană.
„Harem 6”, grupul clujean format din Flavia Marele şi Ildiko Mureşan, oferă o imagine relativ amplă a creaţiei lui actuale, cu lucrări de grafică şi instalaţii , ca „Silent Circus”, cu personajele cu gura barată de bandă adezivă, cu visele izbucnind din capetele lor, visuri în care casa, barza aducând nu copii, ci cărţi de joc erotice (Supunere, Conservare, Înger, Vis) cu femei-păpuşi, femei-playboy, în costumaţii viu colorate (Arie, Eko, Joan, Lizie, Lourdes sau seria „Samurai”), cu aluzii perverse (Sora Maxie), în care puritatea albului este mixată cu urechile de iepuraş, construiesc o atmosferă suprarealistă, impregnată de sarcasmul şi superficialitatea contemporane.
Să mai amintim sunetul expresionist al „Femeii Arlechin” de Adriana Horga, inventarul introspectiv al nesiguranţei şi frustrării din vitrina cu obiecte în care se detaşează păpuşa dezmembrată, şi visul erotic al reflectării în oglindă din creaţia Monalisei Kaboş şi, nu în ultimul rând, suprarealista „Diferenţa nu este egalitate” a Iulianei Vîlsan.

Radu Rodideal – Candida

Expoziţiile tematice sunt de multe ori interesante prin relevarea unei preocupări a epocii şi impactul ei asupra creatorilor. Ceea ce contează însă este calitatea lucrărilor şi, din fericire, majoritatea pieselor din selecţia de la „Art Yourself” le sustrage din universul feminităţii şi le plasează în acela al artei.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotitianul.ro
Foto: Artindex.ro – Ipostaze ale feminităţii în arta contemporană la Art Yourself Gallery

Articolele de olărit Hagi

Comori naţionale vii ale Japoniei

„Raku pe primul loc, Hagi pe locul secund iar Karatsu pe locul trei!”.
De-a lungul timpului multe straturi de tradiţie s-au perindat în cadrul universului ceremoniei japoneze de servire a ceaiului. Una dintre aceste tradiţii este plasarea câtorva şcoli ceramice în rândul celor mai valoroşi producători de ustensile ceramice pentru „băutul ceaiului”. Pe treapta secundă a podiumului, în favoarea mult preţuitelor articole de olărie Raku produse în Kyoto, se află articolele Hagi, urmate îndeaproape de articolele Karatsu din cadrul Provinciei Saga. Deşi este neclar momentul în care acest clasament a fost întemeiat, el indică aprecierea acordată de multe generaţii ceştilor de ceai Hagi.

Tradiţia articolelor de olărit Hagi a debutat cu operele a doi fraţii coreeni, Li Shakko (sau Yi Chak-kwang) şi fratele său mai mic, care se aflau în strânsă competiţie cu producătorul japonez din domeniu Saka Koraizaemon. Cei doi au fost aduşi în Japonia în urma a două incursiuni în peninsula Coreană în anii 1592 şi 1597. Cu ajutorul financiar al unui daimio (mare feudal japonez din elita samurailor) ei au înfiinţat un cuptor de ardere în Matsunoto, în ceea ce este azi oraşul Hagi, provincia Yamaguchi. Tehnicile lor de lucru au fost rapid adoptate şi de alţi olari din Fukawa, oraşul Nagato de azi, şi din întreaga provincie Yamaguchi. Formele şi tehnicile aplicate pentru producerea articolelor de olărit Hagi au oferit informaţii referitoare la tehnicile ceramice care au înflorit în Coreea condusă de dinastia Yi, în perioada de mijloc a domniei acesteia (1392-1910).

Ceştile de ceai Hagi deţin un luciu elegant şi dau senzaţia că sunt destinate special pentru wabi, sau simplitatea ceremoniei de servire a ceaiului. Aceste trăsături se datorează parţial utilizării unor ingrediente de lut, formate în principal din lutul alb caolin din districtul Daidu, oraşul Hofu, provincia Yamaguchi. Odată cu trecerea timpului, luciul pal al pieselor Hagi ia numeroase nuanţe de culori, oferind acestor articole de olărit o profunditate absolută şi dinamism. Caracteristicile comune tuturor produselor Hagi care se deosebesc de tot ceea ce înseamnă olărit obişnuit, se găsesc în materia primă folosită, metodele şi tehnicile de producere. Este foarte interesantă existenţa unei alte axiome referitoare la produsele Hagi, Hagi no nanabake sau „cele şapte umbre ale articolelor Hagi”. Această axiomă descrie modificarea modului de exprimare a articolelor Hagi pe măsură ce umiditatea este absorbită în mod gradual în argilă, prin pori. Culoarea pală iniţială poate să evolueze, odată cu trecerea timpului, către o culoare cafenie sau albastru-deschis. Intrigaţi de această modificare de culoare inovatoare în materie de olărit, specialiştii în articole destinate servirii ceaiului apreciază cum se cuvine respectivul eveniment.

În prezent, numeroase ateliere de olărit urmează tradiţia Hagi. Trei cuptoare sunt amplasate în zona Matsumoto – cuptoarele Saka, Miwa şi Yoshika. Sakakura, Sakata, Tawara şi alte cuptoare sunt localizate în apropiere de Fukawa, iar oraşul Yamaguchi găzduieşte cuptorul Yamato şi multe altele. Articolele ceramice Hagi au fost premiate încă de la începutul perioadei moderne, şi ocupă un loc important în cadrul tradiţiei ceramice japoneze. În acelaşi timp, articolele de olărit Hagi deţin un specific local deosebit. În anul 1970, articolele Hagi au fost desemnate Proprietate Culturală Intangibilă şi deosebit de importantă, iar Kyuwa Miwa (1895-1981) a fost numit, în premieră, Proprietarul de drept al acestor obiecte de artă. În zilele noastre, articolele de olărit Hagi sunt folosite cu precădere în cadrul ceremoniilor de servire a ceaiului precum şi ca obiecte decorative avangardiste.

Actualul Proprietar al elementelor culturale intangibile Hagi este Jusetsu Miwa (n.1910), fratele mai mic al lui Kyuwa Miwa. În 1967, anul în care fratele său a decis să se retragă, Jusetsu a preluat cuptorul Miwa şi a moştenit numele de Kyusetsu XI. A transmis mai departe titlul de Kyusetsu către fiul său cel mai vârstnic, Ryosaku, în 2003, şi a revenit la numele său anterior de Jusetsu. Totuşi, nu se poate spune despre Jusetsu Miwa că s-ar fi retras. Energiile sale creatoare sunt la fel de puternice ca oricând, iar bătrânul oficial al obiectelor de olărie Hagi are în continuare un program încărcat şi productiv. Familia Miwa a reuşit să păstreze tradiţiile de olărit Hagi intacte timp de numeroase generaţii, încă de la începuturile afacerii, la debutul perioadei Edo (1603-1867), când ofereau lorzilor feudali Mori obiecte ceramice de înaltă calitate.

Fratele mai mare a lui Jusetsu, Kyuwa (Kyusetsu X) a aprofundat pe deplin tehnicile tradiţionale Hagi de olărit. Kyuwa, se asemenea, a explorat cu atenţie originile coreene ale tradiţiei Hagi. A reuşit să incorporeze sensibilitatea japoneză cu formele antice coreence, ajungând în final la un stil foarte personalizat – împodobit cu un rafinament armonios. Poate cel mai notabil lucru reuşit de Kyuwa este elaborarea unei abordări unice pentru utilizarea luciului ceramic de culoare albă, această trăsătură fiind o caracteristică a elementelor Hagi. Această utilizare a reprezentat o descoperire imensă, astfel că pe viitor noul luciu alb a purtat denumirea de „albul Kyusetsu”. Kyuwa Miwa şi-a dedicat întreaga carieră şi viaţă pentru integrarea tradiţiei Hagi în epoca modernă.

Jusetsu Miwa a urmat tradiţia familiei şi a fratelui său mai mare, când, la vârsta de 17 ani, şi-a început ucenicia în domeniul obiectelor de artă ceramică Hagi. Stilul meşteşugului său de olărit caracteristic şi definitoriu a început să iasă la suprafaţă, mai degrabă, târziu în jurul anului 1955 pe când avea vârsta de 45 de ani. Lucrările lui Jusetsu au atras atenţia cunoscătorilor în egală măsură cu operele fratelui său mai vârstnic. Cu toate acestea, stilul lui Jusetsu este unul caracteristic. Deşi operele sale au fost construite pe baza tehnicilor tradiţionale Hagi şi a formelor similare cu alte vase japoneze produse la cuptorul Miwa, sensibilitatea lui Jusetsu de modelare a fost una cu adevărat unică. A adus elemente de noutate într-o lume a obiectelor de olărit pentru servirea ceaiului bazată pe convenţii şi reguli. Pentru început, corpul său de argilă a fost unul neconvenţional. Jusetsu a preferat un anumit tip de argilă mai nisipoasă, cunoscută sub numele de Oni-Hagi, „diavolul lui Hagi,” ingredientele sale fiind pământ brut şi argilă cu un amestec de caolin Daido.

Foto: Jusetsu Miwa – Vas pentru servirea ceaiului Oni-Hagi cu baza neregulată, 2004. Această lucrare cu luciu – prezentată în plan tridimensional pentru a indica caracterul brut şi formele neregulate pe care artistul le-a incorporat – reuşeşte de fiecare dată să uimească participanţii la ceremonie sau privitorii obişnuiţi. Mai degrabă decât un vas pentru servirea ceaiului, poate fi confundat cu o bucată de rocă vulcanică îmbrăcată în cenuşă.

A utilizat atât luciul tradiţional de culoarea migdalei, ce conţinea feldspat, cât şi luciul pe bază de cenuşă de culoare albă, introdusă cu succes de fratele său, Kyusetsu X. Folosirea luciului de culoare albă de către Jusetsu a fost eficientă mai ales în elementele sale inovatoare îndrăzneţe cum ar fi, de exemplu, cel a ceainicelor, recipientelor pentru apă curentă şi a vazelor pentru flori. Criticii au declarat că formele extraordinare create de Jusetsu depăşesc cu mult barierele convenţionale ale olăritului obiectelor ceramice pentru servirea ceaiului sau cele din categoria de articole de olărit Hagi. Atunci când Jusetsu face o pauză de lucru, vizitează plaja din apropriere. „În trecut consideram că este imposibil să cuprinzi esenţa valurilor dezlănţuite din Marea Japoniei în cadrul unui element de olărit. Dar în decursul ultimilor ani, am găsit în sfârşit o modalitate de exprimare a măiestriei şi puterii în cadrul lucrărilor mele,” afirmă Jusetsu.

Kyuwa Miwa, fratele mai mare al lui Jusetsu, a fost un maestru care a moştenit titlul de Kyusetsu X, şi a contribuit cu noi perspective în cadrul tradiţiei Hagi de olărit. Una din contribuţiile sale este îmbunătăţirea tradiţiei prin introducerea luciului alb, luciu ce îi va purta în continuare numele. Forma acestei lucrări este lină şi caldă. Manevra prin care se aplică luciul alb, lăsând descoperită întinderea nevopsită de argilă, este una antologică. A se observa urmele vâslelor de pe corpul vasului.

Foto: Kyuwa Miwa – Recipient Hagi pentru apă curentă, Colecţie aparţinând Muzeului Naţional din Tokyo, 1967. Baza circulară robustă şi crestată dă impresia că este ancorată în masa pe care este aşezată. Forma bine definită a vasului, pe măsură ce se extinde în plan superior faţă de bază, nu are nici cel mai mic cusur. În acelaşi timp, contrastul dintre stratul gros de luciu alb şi de argilă de un roşu aprins în plan inferior aminteşte o forţă aflată în subteran. Este posibil ca Marea Japoniei să fie înfăţişată în vas pentru servirea ceaiului conceput din argilă nisipoasă.

„Stilul Hagi a fost elaborat special pentru oferirea unor obiecte de olărit de înaltă calitate pentru ceremoniile de servire a ceaiului. Dar nu este suficient ca un vas să îşi îndeplinească sarcina pentru care a fost creat. Atunci când este ţinut şi atins de către degustător trebuie să îl facă pe acestă să simtă senzaţii în plus faţă de cele normale la o ceremonie de servire a ceaiului. Vasele mele trebuie să energizeze utilizatorul. Consider că această este cea mai importantă idee pe care un olar trebuie să ţină minte în timpul procesului creativ.”, adaugă Jusetsu.

Cu fiecare an ce a trecut peste vârsta de 90 de ani, vitalitatea formelor lucrărilor lui Jusetsu Miwa a crescut neîncetat. O expoziţie de mare anvergură a lucrărilor acestui impozant artist japonez de obiecte ceramice a avut loc în anul 2006. A fost o retrospectivă a zilelor de mult apuse, dar şi a noile preocupări din arta contemporană japoneză, în urmă căreia Jusetsu Miwa a publicat un catalog în care descrie tehnicile de conservare a acestor tradiţii care sunt în pericol de a se pierde pentru totdeauna şi vorbeşte despre metodele prin care el a urmărit integrarea lor în cultura epocii moderne.
Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale Japoneze
Foto: Hiroshi Ohashi
Traducerea si adaptarea Corina Maftei, după revista lunara Japan+: Asia-Pacific perspectives, editat cu sprijinul guvernului Japoniei.
SURSA: AlterMedia.ro
Citiţi pe aceeaşi temă Ceramica Bizen.