Formă şi imagine


Ceramica artistică între trecut şi prezent

Nu aş fi scris această incursiune în istoria ceramicii dacă nu aş fi constatat faptul că în gândirea tinerei generaţii de viitori plasticieni persistă ideea că artele focului, preluând o veche mentalitate, sunt subordonate utilitarului şi, astfel, leagă acest domeniu al vizualului de producţia industrială.

Nici unele dintre obiectele artistice din Antichitate până în prezent nu stârnesc o pasiune mai mare în rândul colecţionarilor de artă precum cele din ceramică. Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere, la care, sigur, se adaugă şi altceva…

De la primele recipiente modelate manual ale Mesopotamiei, la frumuseţea clasică a vaselor greceşti, de la incomparabila fineţe a porţelanului chinezesc, la excesele secolului al XIX-lea şi exuberanţa Art Deco, vreo zece milenii de producţie ceramică ne stau înainte. Data de naştere a acestei arte nu ne este cunoscută, aşa cum nu ştim când a ajuns omul să aibă ideea de a modela recipiente din lut şi a le arde în foc, pentru a le face rezistente la apă. Ceea ce ştim este că lutul a fost utilizat cu mult înainte de a descoperi schimbările structurale pe care le suferă în urma folosirii unei forţe care înspăimânta – focul. La început argila a fost folosită în scopuri „arhitecturale” (la construcţia şi întărirea adăposturilor) sau magico-rituale (figurine utilizate în cadrul unor ceremonii).

Istoria ceramicii începe în Neolitic, cu prima piesă din lut arsă intenţionat. Ce a urmat a fost una dintre cele mai pasionante aventuri ale umanităţii.
Civilizaţia Chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Piesele de ceramică cele mai vechi din aceasta zonă datează de acum 10.000 – 11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei.

Ca eleganţă a formei şi rafinament al ornamentaţiei, ceramica grecă nu a fost niciodată depăşită, iar în Europa nu avea să se mai producă ceva comparabil calitativ decât după aproape două milenii. Ceramica, până în secolul al XX-lea, a avut în principal o latură utilitară care obliga creatorul, indiferent de epocă, să ţină seama de anumite principii care o făceau funcţională. Dacă aceste „canoane” funcţionale trebuiau respectate, „fabricanţii” s-au „răzbunat” pe decor. Ce nu s-a pictat pe vasele ceramice de-a lungul istoriei? De la forme geometrice, vegetale, animale, scene cu bătălii sau care înfăţişează viaţa luxoasă a Caselor Regale. Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi, de asemenea, scenariul unui serial palpitant.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. Am putea spune că utilizarea ceramicii a fost pentru omenire o descoperire care ar trebui venerată la fel ca şi obiectele de cult.

Până prin anii ’50 ai veacului trecut, cele mai importante obiecte ceramice erau produse în mod tradiţional, din argilă (lut sau pământ galben), în atelierele specializate. Vasele, cărămizile, plăcile sau ţiglele aveau o consistenţă dură, poroasă şi fragilă. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Ceramica artistică, o profesie relativ tânără, apărută după cel de-Al Doilea Război Mondial, este văzută la ora actuală ca o manieră de a iventa forme pentru a exprima idei. Procesul de iniţiere începe încă din atelierele şcolii. Demersul pedagogic din cadrul liceelor vocaţionale cu profil artistic formează elevul pentru a deţine un bagaj de cunoştinţe în cultura ceramicii, constituit din informaţii ce acoperă partea istorică şi, în acelaşi timp, foloseşte mecanisme creatologice ce lansează noi tendinţe formale pentru a explora legi compoziţionale ale inovaţiei permanente din lumea contemporană. Explorând lumea estetică, dar şi funcţională, accentul este pus pe activitatea de căutare şi construire/realizare a produsului finit. Psihologia formei, ca metodă de analiză a imaginii, este privilegiul practicantului din domeniul artelor. Studiul desenului şi al culorii, studiul modelajului şi bazele compoziţiei sunt materii necesare creaţiei de obiecte artistice. Mărirea capacităţii de analiză a operei artistice este cu atât mai necesară cu cât mijloacele vizuale de astăzi produc o adevărată poluare vizuală. În acest context, obiectele de valoare sunt confundate cu cele kitsch, pe care arta modernă a Pop art-ului le promova pentru a lansa un avertisment asupra violenţei optice la care era supus omul societăţii de consum din cadrul marilor metropole.

După a doua jumătate a secolului al XX-lea, preocupările artistice din domeniul ceramicii beneficiază de o schimbare radicală a concepţiei despre formă. Crearea noilor forme tridimensionale se datorează, în primul rând, schimbării mentalităţilor învechite care au subordonat ceramica funcţiei utilitare. Ceramica a devenit în zilele noastre o artă care are ceva de spus şi de transmis. Ceramica este sculptură prin plasticitate, pictură prin cromatică, dar şi arhitectură prin construcţie. Asocierea dintre ceramică şi sculptură este dată de anumite caracteristici comune, cum ar fi, de exemplu, construcţia formei folosind relaţia gol-plin, alternanţă, repetiţia, tensiunea sau echilibrul. Ceramistul preferă însă întâmplarea şi evenimentul, în detrimentul ocaziei sau a privilegiului. În căutarea noilor idei putem constata două atitudini artistice: una de reîntoarcere către tradiţie şi arhaic, prin folosirea lutului, a simbolurilor sau semnelor şi, a doua atitudine, cea progresistă, dată de Expersionismul Abstract.

Ideile postmoderniste au venit prin intermediul arhitecturii dar au adus beneficii directe ceramicii. Postmodernismul în ceramică are rădăcini în arta americană a anilor ’60 şi, apoi, în arta anilor ’70 din Marea Britanie. Peter Voulkous, de exemplu, alcătuieşte grămezi de vase făcute la roata olarului. În anii 1970 studenţii lui Robert Arneson de la Bay Area of Northen California preiau în lucrări imagini ale culturii populare. Formele din muzeele lumii cermice sunt preluate de artişti cum ar fi Ken Price sau Ron Nagle pentru a construi mixaje care includ elemente pop. Lucrările lui Adrian Saxe fac aluzie la istoria artei (Art Deco) şi, în acelaşi timp, la cultura populară. Artistul canadian Steve Heinemann face o distincţie între prezenttrecut, biologichigh tech, formă şi culoare, solicitând o suprapunere în spaţiul obiectual.

După anii ’90 artele din România şi-au câştigat libertatea, căci libertatea însemnă democraţie şi democraţia dezvoltă spiritul liber şi inventiv, generând o atmosferă creativă care a ieşit din spaţiul privat în cel public. Cele două şcoli de ceramică, cea de la Cluj şi cea de la Bucureşti, au promovat idei creatoare generate de idei experimentale. Şcoala de ceramică de la Cluj a pus sub semnul întrebării tradiţia potrivit căreia ceramica trebuie să fie utilitară. Noutatea facerii şi a execuţiei, propriile cercetări legate de formă şi noile expresii ale argilei au schimbat fundamental tradiţia modelajului clasic, punând accent pe plasticitate şi atitudini artistice personale. (Grigore Roibu)
Lucrările din acest articol aparţin studenţilor din cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj, Departamentul Ceramică.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s