Educaţia, încotro…

Opinii

Nu am mai scris de mult timp un articol de opinie. Acest lucru s-a întâmplat, într-un fel, datorită faptului că în ultima vreme, profesor fiind, am fost bombardat cu tot felul de informaţii care contribuie la aşa-zisa reformă a tot ce mişcă-n ţara asta. În cele care urmează nu o să mă refer decât la reforma din învăţământ şi, în special, la cea din educaţia artistică. Trebuie să subliniez că punctele de vedere pe care le puteţi citi în continuare îmi aparţin, fiind dreptul meu de a emite păreri şi opinii care, sigur, pot fi supuse la rândul lor criticii, neavând pretenţia că ele sunt întru totul corecte.

Noile cerinţe legate de felul cum trebuie să să desfăşoare procesul de educaţie sunt transmise zilnic, bulversând tot ceea ce până acum se ştia despre bunul mers al acestuia. După ce am asistat la ceea ce s-a întâmplat la Bacalaureat, eveniment care nici acum nu ştim dacă este o testare a cunoştinţelor dobândite în anii de liceu sau un examen, reformele din educaţie vin să corijeze rezultatele slabe ale elevilor şi tot ceea ce s-a făcut „greşit” de ani de zile. Cu toate acestea nu pot să uit că învăţământul românesc era considerat, până acum aproximativ 10 ani, unul dintre cele performante. Atunci se reproşa dascălilor că au cerinţe prea mari şi că elevii din şcolile noastre, datorită unor programe supraîncărcate, ajung din clasele primare să fie la nivelul celor din colegiile occidentale. Nu o să insist asupra faptului că dascălul devine tot mai mult un instrument care execută ceea ce i se cere. „Profesorii trebuie să aplice ceea ce se impune de la centru şi… nu să gândească”, aceasta este una din cerinţele reformei sistemului de învâţământ. Predând o materie liberală, artele vizuale, într-un liceu cu profil vocaţional (care a avut o promovabilitate de 93% la Bacalaureat), de multe ori am încercat să definesc ce însemnă un intelectual. Dacă artistul plastic este într-o oarecare măsură meşteşugar şi intelectual, profesorul, până nu de mult consideram că are statutul de intelectual. Se încadra la ceea ce spune dicţionarul: „intelectualul este cel care îşi câştigă pâinea cu ajutorul minţii” (fără a cita direct din dex).

O parte a noilor cerinţe, din punctul meu de vedere, sunt întru totul justificate. A testa, şi insist asupra faptului că a testa nu e tot una cu a examina, un elev la începutul anului este ceva normal. Testele sau evaluarea iniţială, la început de an şcolar, sunt procedee de perfecţionare a procesului educativ la care apelau toţi profesorii competenţi şi până acum pentru a verifica, identifica şi diagnostica achiziţiile şi disponibilitatea elevilor. O grilă de evaluare aplicată la elevii unor clase care nu sunt la început de ciclu primar, gimnazial sau liceal poate fi însă o greşeală. Profesorii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine elevii. Cu atât mai mult în cadrul liceelor vocaţionale. Pentru a susţine acest lucru pot spune că am avut colegi, de-a lungul anilor de studiu, care erau foarte buni la desen, culoare sau modelaj şi care nu au reuşit să facă artă, ei fiind mai degrabă buni meseriaşi. Pentru a face artă, pe lângă meşteşug mai trebuie ceva… Creaţia este un produs al imaginaţiei. Şi… atunci, ce te faci cu elevul care nu prea ştie studiul desenului sau al culorilor dar are imaginaţie…

Mai mult, profesorilor le sunt cerute tot mai multe hârtii şi servicii colaterale, cum ar fi paza instituţiei, activităţi care nu le lasă suficient timp pentru procesul de educaţie şi propria formare continuă. O reformă a învăţământului este absolut necesară. Din păcate practicile de la noi sunt formule ale unor principii corect enunţate care aplicate devin dezastuoase. Nu înţeleg cum poţi dezvolta creativitatea şi imaginaţia, spiritul şi gândirea prin tot felul de reţete. Produsul creativ este legat de originalitate, valoare şi coerenţă estetică, iar creaţia este rezultatul convergenţei unor factori cognitivi şi emoţionali ce se desfăşoară într-un climat creativ. Reforma învăţământului nu trebuie aplicată brutal spunând: „tot ce este vechi nu mai este valabil”. Trebuie găsită o cale de mijloc, fără a renunţa la tradiţia şi specificul şcolii româneşti. Şcoala românească, având o cu totul şi cu totul altă tradiţie nu poate funcţiona, cu atât mai mult concura cu cea din Occident şi ar fi o greşeală să o transformăm aplicând reţete care nu ne sunt proprii, doar de dragul de a schimba specificul acesteia. Nu am cum să nu remarc diferenţa dintre ceea ce presupune educaţia într-o şcoală care să te ajute cu adevărat mai departe în viaţă şi ceea ce doreşte a se practica la noi de câţiva ani încoace: examene fără relevanţă, bacalaureat care este conceput sub forma unui examen de departajare, modificat de la an la an, mecanisme de învăţare rudimentare care nu se bazează pe stimularea creativităţii şi libertăţii de exprimare a elevilor. Am citit de multe ori o carte fundamentală care arată primii paşi pe care trebuie să-i străbată un tânăr ce doreşte să devină artist: „Hrana ucenicului pictor”. Cartea este scrisă de către Albrecht Dürer şi este destinată: „celor pe care n-a avut cine să-i înveţe cu credinţă…” (Dürer – Hrana ucenicului pictor, Cartea I). Citind ceea ce a scris marele artist al Renaşterii, acum aproximativ 500 de ani în urmă, constaţi că principiile după care funcţionează învăţământul din şcolile de artă se regăsesc în această carte. A renunţa la tradiţie înseamnă a şterge cu buretele ceea ce ne este specific şi, de fapt, cu ceea ce ne mândrim.

Ioan Mincu, de exemplu, a avut o activitate didactică şi un aport deosebit în arhitectură, aport ce a dus la înfiinţarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români, fiind un promotor al unui stil românesc, cunoscut şi ca arhitectură neo-românească, stil care îmbină tradiţia noastră cu ceea ce se întâmpla în arhitectura europeană de la acea vreme. Sunt convis că era mult mai simplu să copieze soluţiile arhitecturii europene, însă, atunci, nu ar fi rămas în istoria arhitecturii ca fiind un formator de şcoală românească.
Artele sunt, de cele mai multe ori, ignorante pentru simplul fapt că înregimentarea gândirii nu este valabilă în domeniile în care se manifestă. Profesori precum Camil Ressu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi alţii s-au supus regimului din care făceau parte, dar au predat valorile autentice ale artei. Probabil că relaţia maestru – discipol va fi uitată pentru totdeauna. Cu toate acestea dascălul nu trebuie transformat într-o „maşină” care aplică reţete didactice ci, mai degrabă, trebuie exploatată individualitatea acestuia.
Mergem pe stradă şi dăm la tot pasul de proasta creştere, nesimţire, limbaj vulgar şi gesturi obscene. Atunci, ne gândim mereu la ce nivel de educaţie suntem noi, ca naţie. Dascălii sunt formatorii viitorului nostru, iar statul îi pune la zid, ca pe o categorie socială defectă. „Nu te naşti profesor, ci devii zilnic”, spunea Anca Dumitrescu în articolul „Educaţia în România, încotro?”

Una dintre greşelile majore care a fost repetată la nesfârşit este aceea că şcoala trebuie centrată doar pe elev sau student. Un principiu a cărui valabilitate este pe jumătate adevărat, aşa cum sunt majoritatea principiilor enunţate la noi. Elevul şi studentul vin, trec prin şcoală şi apoi pleacă. Elevii vin într-o şcoală sau facultate, de cele mai multe ori, pentru valoarea cadrelor didactice din instituţie, care rămân şi contribuie la prestigiul acesteia. Anulând valoarea profesorilor, împroşcând cu vorbe defăimătoare la adresa lor, nu faci decât să scazi valoarea şcolii româneşti. În momentul când m-am hotărât să dau la facultate, unul din motivele pentru care am ales şcoala de la Cluj a fost cel al profesorilor, pentru care şi acum am un respect deosebit. Am iubit şi iubesc prea mult artele plastice pentru a nu lua atitudine faţă de orice îngrădire care ar ameninţa libertatea de gândire şi expresie, valori pe care, chiar dacă visez, educaţia din şcolile de artă trebuie să le promoveze. (Grigore Roibu)