Mircea Spătaru

Andrei Pleşu: Suntem cu toţii responsabili
pentru întreaga nefericire

Mircea Corneliu Spătaru (1937 – 2011)
Artistul Mircea Spătaru s-a stins din viaţă

În anii ’80 din secolul trecut Trienalele de arte decorative de la Cluj şi Quadrienala de la Bucureşti constituiau expoziţii-eveniment de o diversitate şi complexitate a demersului artistic care presupunea cercetarea tehnicilor, a metodelor clasice sau moderne şi, nu în ultimul rând, a modalităților personale de interpretare expresivă prin intermediul ceramicii, sticlei şi tapisereiei. Înainte de anul 1989, o serie de expoziţii personale sau de grup anunţau idei remarcabile şi noi direcţii de orientare în domeniul artelor plastice şi decorative din România. În aceste condiţii apar două şcoli de pregătire a tinerilor plasticieni, una la Cluj şi o alta la Bucureşti. Şcoala de la Cluj se situează, oarecum, într-o opoziţie cu decorativismul ceramicii româneşti tradiţionale, promovând în disciplinile studiate creaţia unor forme experimentale, a unor obiecte aşa zis non-convenţionale. Nume precum: Mircea Spătaru, Ana Lupaş, Arina Ailincăi, Titu Toncian, Cornel Ailincăi, Antik Alexandru, Nicolae Onucsan, Ioan Sumedrea, Eugenia Pop ş.a. sunt dintre cele care au contribuit la impunerea şcolii clujene în creaţia de forme. În acest context, Mircea Spătaru a realizat un model personal al mecanismului creator.
Despre arta maestrului Mircea Spătaru, au scris numeroase personalități ale culturii române precum: Dan Hăulică, Andrei Pleșu, Răzvan Theodorescu, Ion Frunzetti, Theodor Enescu, Anca Arghir, Anatol Mandrescu, Laszlo Beke, Nicolae Breban, Mircea Deac, Radu Bogdan, Ioan Buduca, Cornel Antim, Ioan Groşan, Ioana Vlasiu, Pavel Şuşară, Aurelia Mocanu, Alexandra Titu, Ruxandra Garofeanu-Nădejde, Mihaela Cristea.

Am ales în continuare câteva fragmente din mai multe cronici şi articole, scrise de mari oameni ai culturii româneşti, ce descriu opera maestrului:

„Mircea Spătaru a devenit pentru noi toți, în ultimii ani, un simbol al tăcerii. Știam că s-a dedicat învățământului. Dar nu știam altceva despre munca sa. O natură secretoasă, introvertită, acesta părea să fi consimțit la propiul exil. Mai mult decât atât, ne-a surprins să-l vedem reapărând în forță cu un studio plin până la refuz, cu un repertoriu abundent, gata să invadeze spații vaste. În același timp sculptor, ceramist și pictor, ridicându-se deasupra oricărei etichete tehnice, Spătaru apare astăzi ca o avalanșă în plin progres, ca o explozie. El pare să fi acumulat pe perioada tăcerii sale prelungite o experiență a sacrificiului, o capacitate a durerii care pentru românii de după Revoluție capătă semnificația unei premoniții.”
(Andrei Pleşu – Ateliere de Artişti din Bucureşti, vol. I, 2008, Editura Noimediaprint).

„Nu se întâmplă prea des ca o asemenea persoană nesociabilă să reușească să devină un interlocutor atât de zgomotos. Iconografia sa brutală, pătată de sânge, are ceva din indecența terifiantă a unui mormânt deschis. Și totuși, datorită materialului prin care se exprimă (porțelanul), acesta atinge o eleganță ciudată: coșmarul este sticlos, translucent, oroarea nu are greutate. Lumina insuportabilă a morții – ai vrea să spui, gândindu-te la faimosul roman al lui Kundera. Te simți agresat de fiecare detaliu, dar realizarea formală a întregului are un efect liniștitor, în acelși mod în care lacrimile calmează după o tragedie groaznică. Înaintezi printr-un eseu asupra transparenței dezastrului, asupra posibilității de a transfigura dezastru prin contemplare.
Aproape fiecare lucrare este semnată ostentativ de către artist de mai multe ori. Nu mai reprezintă doar o simplă semnătură, ci mai degrabă un exercițiu de agresivitate îndreptată asupra sa, o identificare a artistului cu obiectul actului propriu. În cele din urmă urmăritorul și victima sunt vinovați în mod egal. Spătaru este în același timp și agresor, și victimă și public. El își asumă tragedia istoriei umane cu un sentiment a propriei implicări, al responsabilității care nu permite nimănui, nici măcar simplului privitor privilegiul inocenței. Suntem cu toții responsabili pentru întreaga nefericire. O idee foarte incomodă, dar inevitabilă pentru cei ce încearcă să înțeleagă neliniștea lumii de astăzi, cu coșmarurile și speranțele sale.” (Andrei Pleşu)

„…Nu e suficient să exclami „îmi place” sau „nu-mi place”, într-o realitate în care, confruntat cu obiectul artistic, intelectul condiţionează impresia corectându-i erorile sau, dimpotrivă, generându-le printr-o uzitare funcţională inadecvată. Unul dintre interlocutorii mei a replicat: „poate că ai dreptate, dar publicul larg nu va înţelege. Cel mult, cu timpul, se va obişnui. Asta însă o să dureze…
Fireşte că o să dureze! Pentru că în vremea noastră, în care ponciful abundă, opera lui Spătaru pretinde mai mult decât opera clasică, închisă în perfecţiunea ei limitativă. Artist al timpului său, Spătaru îşi înscrie demersul în problematica Postmodernismului, cu tendinţele lui de recuperare a valorilor trecutului, valori care pot fi acceptate sau respinse, dar care includ Clasicismul până la Modernism, trecând prin Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Neoclasicism, Romantism, Realism şi toate avangărzile care au urmat Impresionismului şi Postimpresionismului, sfârşind prin a le nega, pentru a restaura în drepturile sale tocmai ceea ce aceste avangărzi se străduiseră să demoleze cu o înverşunare exclusivistă…
…La Spătaru, factorul determinant este cel cerebral, raţiunea e cea care îşi dictează poruncile, supunând totul, cu severitate, unei regii a gândirii. Bazat pe profesionalismul său de solidă formaţie, i-ar fi fost uşor să recurgă, asemenea multor alţi artişti în trecut, la alegorie, descripţie narativă sau anecdotă dramatică, fără efortul unei ieşiri din perimat şi banal. Spătaru le evită, aşa cum – cu o rece luciditate – evită orice sentimentalism. Sentimentul există, ba chiar se manifestă cu forţă, dar subiacent, reţinut, tradus metaforic în luciri mate de bronz şi rugozităţi de piatră, dând glas numai argumentului plastic şi conferind fiecărui amănunt o valoare simbolică…”
(Radu Bogdan – „Iuliu Maniu” – în Monumentele oraşului)

„…Prin modul în care artistul nu ignoră asocierea cu viaţa obişnuită, cu kitsch-ul ei, atunci când face aluzie la o categorie, caută hrana spirituală. Artistul ţinteşte către ceva care se află dincolo de stil şi dincolo de estetic, ca o dimensiune limitativă. Atingerea morţii izbăveşte totul de calculul meschin, eliberează inspiraţia artistului de constrângerile eficienţei estetice…” (Dan Hăulică)

Tree Hotel

Proiect nominalizat la WAF 2011, categoria Holiday.

Periodic, urmând firul încâlcit al trendurilor sociale, arhitectura e nevoită a-şi reconsidera relaţia cu natura brută, sălbatică, în care, de bine, de rău, trebuie cumva să se aşeze. Era o vreme când Adolf Loos visa cuburi imaculate, sobre, testamente ale tehnologiei avansate din noul secol 20, simple şi elegante geometric, ce vădeau o chestiune de onoare în ideea de a contrasta cu barbaria veselă a pădurii. Lumea s-a schimbat şi nostalgia romantică, redescoperită, pentru sălbăticia peisajelor, împreună cu o grămadă sănătoasă de preocupări ecologiste ne-au făcut a ne dori din nou o comuniune cu natura, o conştiinţă curată şi căsuţe în/din copaci. Deopotrivă agasaţi de curăţenia modernistă, arhitecţii s-au întors la simplitatea procesului şi nu a rezultatului, la exprimarea în armonie cu natura şi nu în contrast cu ea, la tehnologia camuflată şi nu expusă întru epatare.

Aşa se face că în Suedia zilelor noastre apare Tree-Hotel, o mână risipită de cabane în pădurile din Harads, Laponia, ce sfidează trendul deja scăpătat al standardizării, neutralităţii si antropismului demonstrativ. Proiectate fiecare în parte de câte un alt birou suedez, ele sunt cât se poate de diferite una faţă de cealaltă. Ceea ce le uneşte, totuşi, este atitudinea „light” faţă de natura din jur, chit că toate stau suspendate sau înfipte direct în cârca unor pini. Până în prezent au fost construite cinci astfel de pavilioane şi încă două se vor deschide anul acesta.

Cel mai notabil – şi celebrat – dintre ele este Mirror-cube al biroului Tham & Videgard, în mare parte datorită simplităţii conceptuale extreme: vorbim de un cub placat cu oglindă, suspendat la câţiva metri peste sol, înăuntrul căruia ai toate beneficiile unei cămăruţe din acelea de câţiva metri pătraţi de la Ikea. Interiorul neaşteptat de spaţios, ce conţine un dormitor/living şi o toaletă, iar la etaj o terasă foarte inteligent mascată, oferă o panoramă a pădurii din spatele sticlei cu vizibilitate într-un singur sens. De afară, cubul e perfect camuflat şi reflectă – absoarbe – pădurea, soarele şi cerul Laponiei. Ce nu absoarbe, datorită tehnologiei contemporane, sunt zburătoarele pădurii, ce riscau a se izbi de geamul oglindat. Sticla este acoperită cu un film luminescent în infraroşu, vizibil pentru păsări, dar nu şi pentru oaspeţi.

Alt pavilion demn de notat este „cuibul”, care, nefiind executat de Herzog & de Meuron, ci de suedezul Bertil Harström, chiar arată şi se comportă întocmai: un cocon supradimensionat de rămurele şi nu iconografie formală din beton armat. Structura sferoidă, agăţată la rându-i într-un copac, este „placat” cu mii de crengi strânse din pădurea dimprejur, pentru camuflaj şi izolaţie termică. Accesul se face pe dedesubt, printr-o scară retractabilă. Acelaşi arhitect a proiectat, tot pentru Tree-Hotel, şi o saună aproximativ în acelaşi stil – piatră de temelie a culturii suedeze, ce nu putea lipsi din oferta stabilimentului. Construite deja, mai sunt „conul albastru” al celor de la Sandell & Sandberg şi „cabana” lui Mârten Cyren. Cea din urmă aduce cu un container plutitor şi este gândită să evolueze în timp, făcându-şi loc printre copaci cu pânze/copertine, terase şi alte apanaje. Aşteptăm cu interes UFO-ul, al treilea proiect Bertil Harström/ Inredningsgruppen şi „Room with a view”, desenat de Marge Architects.

Proiecte de arhitectură: THAM & Videgard Architects, Cyren & Cyren (Marten Cyren & Gustav Cyren), Inredningsgruppen (Bertil Harstrom), Sandell Sandberg, Marge Architects.
(Text: Andrei Ivănescu, Foto: Treehotel www.treehotel.se)
Articol publicat în numărul 110 al revistei igloo.
SURSA: iglooblog