Salina Turda


Un adevărat muzeu al mineritului în sare din Transilvania

Fotoreportaj Korpan Pasha

Zăcământul de sare de la Turda aparţine aliniamentului de vest, care se dezvoltă din Maramureş, în nord, până în zona Sibiului, la sud. Aceluiaşi aliniament îi aparţin şi zăcămintele Ocna Dej, Sic, Cojocna, Valea Florilor şi Ocna Mureş.

Apariţia sării la suprafaţă, ca urmare a erodării rocilor sterile situate în acoperişul zăcământului, a făcut ca prezenţa ei să fie cunoscută din cele mai vechi timpuri.
Se presupune că exploatarea sistematică a sării la Turda a început în perioada ocupaţiei romane în Dacia, fără a exista însă documente sau mărturii arheologice care să ateste existenţa acestor exploatări. Urmele unor exploatări, despre care s-a presupus că ar data din perioda romană, au fost întâlnite în Valea Sărată când, în anul 1862, galeria de trasaj a minei Ghizela a interceptat o lucrare minieră subterană despre existenţa căreia nu s-a ştiut nimic în momentul proiectării respectivei galerii. Camerele de exploatare aveau formă de piramidă, erau situate una lângă alta şi erau despărţite între ele printr-o împletitură de nuiele.

În primul document cunoscut până în prezent cu referire la Transilvania emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menţionată vama ocnelor de sare „la cetatea ce se cheamă Turda”.

După o perioadă de avânt, cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, urmează o perioadă de scădere a ritmului de dezvoltare a producţiei miniere în Transilvania. Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei în care se aflau exploatările de sare, casa regală trimite comisari pentru a inspecta minele transilvane. Instaurarea puterii habsburgice la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi creşterea necesităţilor materiale ale societăţii determină ca, începând aproximativ cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, importanţa acordată ramurilor industiei extractive să crească. Minele de sare intră sub administraţia directă a puterii imperiale. Efectele se fac resimţite şi la Turda.

În anul 1690, sunt începute primele lucrări miniere pe amplasamentul salinei actuale, materializate prin puţurile din cupola camerei de mină „Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina „Sf. Anton”. Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri: „Iosif”, „Terezia” şi ”Anton”.

Salina de la Turda, care de la începuturile ei a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, începe să decadă după 1840, datorită concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia din urmă.

În Ocnele Turzii, sarea s-a extras din masiv manual, cu ciocane pentru tăiat sarea, baroase şi pene de oţel. Încercările de a utiliza substanţe explozive pentru detaşarea sării din masiv nu au dat rezultatele aşteptate (rezulta foarte multă sare măruntă), motiv pentru care metoda a fost repede abandonată.
După Primul Război Mondial exploatarea sării devine monopol de stat. Importanţa exploatărilor de la Ocna Dej şi Ocna Mureş creşte datorită tehnologiilor de exploatare de mare productivitate implementate în aceste saline. Salina Turda, după 1918 este în declin continuu, acest declin culminând cu închiderea minei în anul 1932.

Din punct de vedere al forţei de muncă utilizată, în salina de la Turda, la fel ca în toate salinele din Transilvania, nu s-a folosit niciodată munca lucrătorilor privaţi de libertate. Sarea a fost exploatată de oameni liberi, a căror angajare se făcea pe o perioadă de un an, contractul fiind încheiat la 7 ianuarie. Salariul unui tăietor de sare era de 12 florini pe an. Tăietorii de sare mai primeau toţi împreună, la cele patru sărbători (Crăciun, Paşte, Rusalii şi Ziua tuturor sfinţilor), un butoi de vin, un bou şi 100 de pâini.
Condiţiile grele de muncă şi salariile mici, au determinat ca minerii de la ocnele de sare de la Turda să participe, alături de ortacii din alte exploatări, la toate mişcările de protest derulate de-a lungul secolelor.
După închiderea salinei în 1932, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când ea este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 526 de metri ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.

Salina Turda constituie astăzi un adevarat muzeu de istorie a mineritului în sare. Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca istoria şi legenda să se împletească armonios aici. Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice şi istorice a ei.
SURSA: salinaturda.eu (unde puteţi citi textul integral)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s