Dragoş Lumpan – Ultima transhumanţă

Expoziţia „Ultima transhumanţă”, semnată de fotograful român Dragoş Lumpan, a avut loc în luna iunie, în cadrul secţiunii Open PHoto Cuenca a Festivalului Internaţional de Fotografie şi Arte Vizuale – PHotoEspaña 2011, ediţia a XIV -a.

Dragoş Lumpan a urmărit din interior, de multe ori trăind loalaltă cu ciobanii, fenomenul transhumanţei, nu doar în România, ci şi în Turcia, Albania, Grecia sau Italia. Spania este, de asemenea, o ţară în care moştenirea lui Abel a fost prezentă secole de-a rândul. Dragoş Lumpan încearcă, prin fotografii deja premiate (premiul al III-lea la European Central Bank Annual Photography Award în 2009), să capteze esenţa unui fenomen pe cale de dispariţie.

„Primii copii ai lui Adam şi Eva au fost Cain şi Abel. „Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” (cf. Torei, Bibliei şi Coranului). La fel cum unul dintre primii oameni a fost cioban, la multe popoare formarea naţiunii a fost generată în mare parte de tradiţiile pastorale. Oricât de modernă, sofisticată şi ultra-tehnologizată ar fi lumea contemporană, ancestral moştenim o parte din Abel. Gustave Le Bon scria în „Psihologia mulţimilor” că „Nici un geniu naţional, nici o civilizaţie nu ar fi posibile fără tradiţii… Civilizaţia este imposibilă fără tradiţii, iar progresele sunt imposibile fără distrugerea acestor tradiţii.” Dificultatea, şi este o dificultate imensă, este de a găsi un echilibru corect între stabilitate şi schimbare. Din păcate, schimbările socio-politice şi economice apărute în lume, au impus noi reguli şi moduri de viaţă ce conduc, cu sau fără intenţie, la anihilarea unor tradiţii, la dispariţia accelerată a unor meşteşuguri, a unor obiceiuri. Acum suntem martorii dispariţiei transhumanţei – un obicei care ne defineşte în mare măsură. O parte importantă a culturii europene va dispărea o dată cu drumurile ciobanilor şi, cum nu putem împiedica asta, am încercat să păstrăm cât mai bine la nivel artistic şi documentar memoria acestui mod de viaţă. Astfel, în ultimii patru ani, am cartat în fotografie şi film rămăşiţele transhumanţei din România, Marea Britanie, Italia, Turcia, Albania şi Grecia.” (Dragoş Lumpan – www.lumpan.ro)

Dragoş Lumpan este unul dintre cei mai apreciaţi şi premiaţi fotografi români ai momentului, potrivit Mediafax. Colaborator constant al revistei National Geografic, autor al unor albume despre mănăstirea Stavropoleos sau despre viaţa monahală dintr-un lăcaş din nordul Moldovei, dar şi autor de fotografii de publicitate sau scurtmetraje documentare. Dragoş Lumpan este un artist complex, cu o privire atentă, îndreptată spre zone mai puţin vizibile ale realităţii.

Interesantă este munca pentru pregătirea expoziţiei „Ultima transhumanţă” din cadrul festivalului PHotoEspaña 2011, pe care o puteţi urmări pe YouTube, într-un flimuleţ de 1 minut şi 31 de secunde, pe care îl găsiţi aici.

În continuare vă prezentăm un fragment dintr-un interviu acordat de Dragoş Lumpan, în anul 2006, lui Simion Buia, apărut pe LiterNet.ro.

Dragoş Lumpan în dialog cu Simion Buia

Dragoş Lumpan: Riscăm să ne pierdem şi energia,
şi entuziasmul în lamentări puţin rodnice

Simion Buia: De ce „mişcate”? Fotografiile.

Dragoş Lumpan: E o serie începută acum vreo 7 ani. În acea perioadă lucram mult în studio, făceam mai mult fotografie de reclamă, comercială, statică, şi poate dorinţa de a (mă) mişca m-a făcut să urmăresc şi un alt gen de fotografie, această atitudine venind ca o contrabalansare a unei fotografii foarte riguroase, rigide, clare. Nemişcate.

– Cum au fost fotografiate? Digital? Seara, ziua? Văd aici o imagine care „imită” filmul infraroşu. Sunt „întoarse” din soft?…

– Toate fotografiile de aici sunt făcute din maşină, care uneori mergea destul de repede. Fotografiile cu vaca şi măgarii sunt făcute în România, păsările în drum spre Photokina, iar celelalte în savane din Africa: în Kenia şi Tanzania. Toate, desigur, au legătură cu prea multa mişcare a noastră, de zi cu zi, utilă ori ba. Nu sunt „mişcate” în nici un fel din calculator. Ele aşa sunt pe suportul original. Sunt mişcate doar din fotografiere. Sunt făcute cu teleobiective, cu timpi relativ lungi. Cele din Africa sunt realizate în condiţii de iluminare slabă: dimineaţa sau seara.

– Care este suportul original?

– Cele din Africa sunt făcute cu un Nikon D 70, digital aşadar, folosind 3 teleobiective între 100-500 mm, la deschiderea maximă. Celelalte sunt făcute ziua în amiaza mare, pe negativ de 35 mm, cu aceeaşi tehnică (desigur, cu diafragma închisă).

– Alte animale?…

– În numărul din iulie 2006 al revistei National Geographic din România a apărut un articol despre caii din România fotografiaţi de mine. Am lucrat mai bine de jumătate de an pentru aceste imagini.

– Ce vă deranjează, în mod special, ca fotograf în această ţară fotogenică, dar barbară?

– Încerc să observ / discut / fotografiez partea frumoasă a lucrurilor. Urâtul e prea evident, prea comun, prea aproape de noi, şi riscăm să ne pierdem şi energia, şi entuziasmul în lamentări puţin rodnice.

– Cum vi se pare nivelul profesional al fotografilor din România?

– Mai ales în ultima vreme, de când e mult mai uşor să vezi fotografiile pe internet, am avut surprize foarte plăcute cu mulţi fotografi, mai ales tineri. Valoroşi.

– Enumeraţi?

– Ohhh, nu. Poate omit pe cineva şi apar iritări. Breslele româneşti sunt foarte sensibile.

– Ce faceţi acum?

– La începutul lunii decembrie 2006 se va lansa un album cu fotografii pe care le-am făcut la mânăstirea Sihăstria Putnei. Albumul conţine aproximativ 80 fotografii A4 şi încă pe atâtea mai mici. Fotografiile sunt însoţite de scurte citate din sfinţi părinţi, scriitori bisericeşti, călugări contemporani. Albumul apare la editura mânăstirii Sihăstria Putnei. Din decembrie albumul se va vinde pe piaţă. (Notă: O versiune în format electronic complementară volumului pe hârtie a apărut la Editura LiterNet)
(Interviu realizat de Simion Buia, preluat din Fotomagazin, decembrie 2006)

SantralIstanbul. Muzeul energiei

Fotoreportaj de Ciprian Isac

Articol preluat de pe GraphicFront.ro 

Nu sunt un nostalgic și chiar cred că unele lucruri trebuie să se schimbe. Pot să mă uit în jurul meu însă, să fiu cel puțin constatativ și să îmi pun tot felul de întrebări.
Toată țara e într-o mare ruină. Fie naturală, fie provocată. Patrimoniu, sub o formă sau alta, biserică ori sit industrial: ruină. Ba de la timpul care le duce în pamântul din care au venit, ba de la picamerele și escavatoarele omului. Trecând pe langă astfel de locuri, ai crede că trăim vremurile unor mari reconstrucții. Fals. Trăim vemurile unor mari demolări. Asistăm la evoluția unor și mai mari ruine. Sau la involuția unor impresionante prezențe, una mai emblematică decât cealaltă, fie că e lăcaș de cult, locuință nobiliară sau combinat siderurgic.

Dacă citim în presă, acest fenomen se cheamă desigur: ...tendință de regenerare urbană și strategie de atragere de capital... dar trecând pe langă locurile cu pricina, la intervale de 5 ani să spunem, îmi veți da mie dreptate. E o paragină în continuă expansiune, întinsă pe sute de kilometri. Pârloagă, dacă vreți alt cuvânt.

Din păcate, nu e așa o fericire să fim trăitorii acestor timpuri. Nu avem de ales, însă. Tot ce putem face e să ne punem întrebări. Și la acest stadiu vom ramâne. E greu să te elucidezi, iar dacă, să zicem, ajungi la vreo concluzie, ea e foarte tristă, revoltătoare și chiar îngrețoșătoare pe alocuri.

Bun. Îmi pun și eu câteva întrebări, aici, în scris. Absolut nevinovate și absolut puține; pentru că pachetul din care provin aceste nelămuriri e mult mai mare.
Știind că nu ai resurse să pui altceva în loc și mai ales știindu-te nepriceput în ale demolărilor și reconversiei, n-ar fi mai bine să vezi ce au făcut alți oameni/alte nații cu fabricile, mașinile de tipar, turnurile, halele industriale… Chiar totul trebuie tăiat la fierul vechi și aruncat?
De ce trebuie să eliberăm cu orice preț tot terenul!? Putem pune ceva în loc? De ce oare în alte țări se mai păstrează anumite porțiuni dintr-un sit industrial, de pildă, și se integrează în noul campus universitar, spațiu cultural, muzeu, zonă rezidențială sau chiar spațiu comercial!?!? De ce oare!? Chiar avem o personalitate și cultură atât de puternice, încât să nu vrem să învățăm nimic de la alții?

Ce vroiam să spun de fapt, este că e mare păcat să nu putem trage cu ochiul la ce fac alții. Sau mai bine zis la ce păstrează alții. Măcar cât de cât. Desigur frumosul, urâtul, binele, răul sunt discutabile, dar parcă nu atât de discutabile… dacă vrei cu adevărat, te cam prinzi care cum sunt… iar dacă totuși nu îți dai seama, acum chiar ai cum să vezi cum au procedat alți oameni în situații similare.
Întotdeauna vor fi oameni destepți, maturi, cu discernământ, care să păstreze anumite lucruri. Dincolo de foamea de moment, dincolo de câștigul imediat. Păcat că ei se află în alte țări, vorbesc alte limbi, se exprimă diferit și mai ales păcat că noi nu avem treabă cu ei, chiar nu ne interesează, ei au treaba lor, noi o avem pe a noastră. Mare păcat. Autosuficiența, neștiința, dorința de câștig imediat și lipsa de cultură formează o combinație care face ravagii în România acestor vremuri.
Gluma cu externalizarea conducerii României nu mai are haz. Măcar o franciză s-ar putea face cu cineva…

Și, ca să fiu cinic, aș spune că păcat e nu doar că se rade masiv în țara asta în care oricum totul e cam pe ducă, dar că trebuie să parcurg distanțe mari ca să văd cum arată o veche mașina de tipar, un motor electric, o pompă de apă etc.
Ce vedeți în acest articol este un exemplu simplu de reconversie. Unul admirabil, făcut de turci. Un demers atât de la îndemână. Trebuie doar să scoți din priză, să nu arunci, să cureți frumos și, dacă nu există deja, să faci o pasarelă pe unde sa treacă lumea, cum zicea un prieten, ca în peșteră. Apoi poți pune un om cu chitanțier la intrare. Iar acel loc va începe să producă din nou. Și cu cât va trece mai mult timp, cu atât va fi mai exotic.
E chiar atât de greu? (Ciprian Isac)

Ciprian Isac este născut pe data de 8 septembrie 1968 la Hunedoara. Este absolvent al Universităţii de Arte din Bucureşti (clasa profesor Mircia Dumitrescu). El este cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005, iar în anul 2010 porneşte graphicfront, proiect ce include printre altele şi seria cărţilor Grafică fără computer.
SURSA: GraphicFront.ro
Vedeţi prin comparaţie: Temple ale industriei

Roma văzută cu ochii/ Roma inventată

Atelierul lui Ion Grigorescu/ galeria Andreiana Mihail găzduiesc un eseu a doi oameni care au umblat, împreună, prin Roma, Ion Grigorescu şi Bogdan Vlăduţă.
6 septembrie la 18:00 – 30 septembrie la 20:00.

Această prezentare necesită JavaScript.

Imagini prin amabilitatea lui Bogdan Vlăduţă.

Întâlnești două prezențe amestecate: săracia și bijuteria ruinelor (Via del Mandrione și casele curvelor din ochiurile apeductului Claudio). Descrierea orașului e asigurată. Se adaugă țăranii romani și oamenii grotești din casele cu garduri din apeducte și tufe de opuntia elata. Obiectele/artefactele trebuie să le ai la îndemână (iau prânzul pe pietrele mozaicurilor din cimitire – pâinea din urne și salamul așezat pe corpurile frumoase ale zeilor). (Bogdan Vlăduţă)

Marile orașe sunt ale împăraților, nu ale oamenilor de cultură. Li se contestă bogația și puterea și li se ia, iar Roma are loviturile primite bine conservate. Sunt acuzate (orașele) de desfrânare mai ales de către barbari, care se cred mai religioși, mai credincioşi. (Ion Grigorescu)

Ion Grigorescu/ galeria Andreiana Mihail
Str. Vasile Alecsandri 16, Storck Museum, zona Povernei/Căderea Bastiliei, Bucureşti.

În lumea moţilor de la Roşia Montană

Turism sau minerit
la Roşia Montană?

Fotoreportaj de Grigore Roibu

De mai bine de o săptămână toată lumea a auzit de Roşia Montană, dar puţini au ajuns aici. Vrem istorie sau minerit? Vrem locuri de muncă sau turism la Roşia Montană? Sunt două întrebări la care preşedintele României, Traian Băsescu, a răspuns în felul său caracteristic, luni 29 august 2011, când a ajuns la Roşia Montană, fiind în favoarea creării locurilor de muncă şi a principiului că istoria nu aduce prosperitate.

La Roşia Montană am fost de două ori. Prima dată ca turist, pentru a vedea şi fotografia locurile atât de renumite în exploatarea aurului, iar a doua oară în urma unui eveniment neplăcut, deoarece o parte a familiei mele se trage de pe aceste meleaguri.

Mineritul în această zonă începe din Antichitate şi ajunge până în secolul al XX-lea, Roşia Montană fiind un loc în care poţi vedea toată tehnica folosită de-a lungul anilor în extragerea aurului. Comunitatea şi îndeletnicirea celor de aici are o istorie care se întinde pe o perioadă de 2000 de ani.

Roşia Montană (în germană Goldbach, în maghiară Verespatak, în latină Alburnus Maior) este o localitate minieră din Transilvania, aflată în Munții Apuseni, județul Alba. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 137), localitatea apare sub numele de „Veres Patak” (traducere în limba romană „Pârâul Însângerat/Roșu”).

Localitatea este situată în Valea Roşiei, străbătută de râul Foieş. Râul de culoare roşiatică este bogat în minerale, în special fier, de unde vine şi denumirea comunei în română și maghiară. Culoarea roşiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani şi care a dus la distrugerea pânzei freatice, conținutul apei depăşind de 110 ori limita legală la zinc, de 64 de ori la fier și de 4 ori la arsenic, ceea ce o face nepotabilă.
Aşezarea, amintită de Herodot, Pliniu şi Titus Liviu, are o existență milenară fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei. Aceasta a devenit una dintre cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor preţioase din Europa. A fost înființată de către romani, în timpul domniei lui Traian, ca oraş minier cu coloniști din Iliria. Primul document în care s-a specificat numele Alburnus Maior este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii, unelte pentru minerit, inscripții în limba greacă şi latină şi 25 de table de ceară. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roşia Montană. Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roşiei erau şteampuri, construcții folosite pentru separarea aurului de piatră care funcționau asemănător morilor de apă pentru măcinarea minereului. În perioada anului când debitul apei era insuficient pentru şteampuri se deschidea stăvilarul unui tău artificial. Muzeul Mineritului se află în apropierea fostei exploatări miniere. Aici pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri (o parte din galeriile romane fiind luminate artificial), pot fi văzute monumente istorice, şteampurile şi unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș.

În anul 1784 casele exploratorilor au fost distruse de către revoluționarii lui Cloșca, născut în satul Cărpiniş, iar în timpul revoluției din 1848 Avram Iancu a avut aici pe Simion Balint, unul din cei mai devotați revoluţionari. Aici s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu, soția lui B.P. Haşdeu şi mama poetei Iulia Haşdeu.

O dată cu apariția controversatului Proiect minier de la Roşia Montană, din 1997, proiectele de turism au fost blocate. La polul opus de gândire se află localitățile de pe Valea Arieşului, situate pe traseul Turda – Câmpeni şi Câmpeni – Albac – Horea – Beliș – Huedin, în care turismul rural s-a dezvoltat puternic în ultimul deceniu, reprezentând o soluție viabilă a dezvoltarii pe termen lung. Punerea în exploatare a Proiectului minier de la suprafață, prin cianurare, a dus la apariţia riscului ca întreg turismul din Munții Apuseni să aibă de suferit datorită barajului cu cianuri şi a potențialelor infiltrații în pânza freatică din întreaga regiune, fiind posibilă o depopulare masivă a întregii zone.

Casele vechi datează din veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea fiind monumente de arhitectură populară. În prezent ele sunt într-o avansată stare de degradare. Centrul istoric al comunei este declarat zonă protejată şi nu va fi afectat de exploatarea minieră. Aici, 35 de case monument istoric și trei biserici urmează să fie restaurate o dată cu demararea proiectului minier. În 2010 a fost finalizată restaurarea primei case din Centrul Istoric, care adăpostește expoziția de istorie a mineritului „Aurul Apusenilor”. Dealul Cetăţii este cea mai importantă mărturie istorică din Roşia Montană. Chiar şi acum se pot observa galeriile şi puţurile din fostele mine romane. Aici a fost locul amplasării cetăţii Alburnus Maior. Tot aici au fost găsite cele 25 de table cerate care atesta existenţa milenară a oamenilor din aceste locuri.

Istoria de 2000 de ani de minerit a Roșiei Montane a avut ca rezultat apariția unor cariere și a unor vaste zone subterane înţesate de galerii nesigure, care în prezent sunt blocate și nu pot fi vizitate de publicul larg din cauza lipsei de siguranță. Moștenirea culturală din Roșia Montană nu a fost cercetată sistematic până în anul 2000, când a fost demarat unul din cele mai mari programe de cercetare arheologică de salvare din România – programul „Alburnus Maior”, coordonat de muzeul Național de Istorie a României și finanțat în întregime de compania minieră care propune proiectul Roşia Montană.
Pe de altă parte, Proiectul Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), care ar aduce în opinia unora un însemnat procent în PIB-ul României, miza afacerii fiind estimată la 17 miliarde de dolari, este „tipic pentru operațiile imediate care compromit definitiv dezvoltarea de largă perspectivă a zonei” și „echivalează cu radierea unei părți notabile din suprafața unui județ și a două milenii de istorie”, susţine Uniunea Arhitecților din România (UAR), într-o poziție oficială exprimată în 26 noiembrie 2010.

Nu ştiu prea multe despre această afacere şi nu îmi aduc aminte de vre-o dezbatere care să fi avut loc în Parlamentul României pentru a lămuri controversatul proiect, aşa că îmi este greu să-mi dau cu părerea despre beneficiile acestuia. Ştiu doar cum se fac lucrurile la noi. Cert este că Roşia Montană a devenit o localitate moartă, cu oameni care nu mai au ce face acolo. „Dezvoltarea turismului la Roşia Montană, ca altrenativă la minerit, e o poveste de adormit copiii. Au mai vrut unii să facă turism de masă şi în Valea Jiului şi s-a văzut ce a ieşit. Noi nu suntem în stare să ducem oameni pe asfalt în civilizaţie”, spune Victor Ciutacu (pe www.ciutacu.ro) şi sunt nevoit să-i dau dreptate. (Grigore Roibu)
Fotografiile au fost realizate în anul 2007.

Akron Art Museum din Ohio

Norul ce pluteşte peste Muzeul Akron

Conceptul de muzeu s-a schimbat radical faţă de vremea „cabinetelor de curiozităţi” ale lui Rudolf al II-lea sau Ferdianand al II-lea, din secolul al XVI-lea. Muzeul a devenit astăzi nu numai un loc de expunere, depozitare şi conservare a operelor, dar şi un concept urban.

Scriam nu cu multă vreme în urmă despre Muzeul Confluenţelor din Lyon şi despre autorul lui, celebrul studio de arhitectură vienez „Coop Himmelb(l)au” (Firma Himmelb(l)au şi muzeele viitorului), cunoscut pentru experienţa sa în construirea sau redesenarea unor muzee celebre, între care „Akron Art Museum” din Ohio ocupă un loc important.

Muzeul de Artă Akron şi-a deschis pentru prima dată porţile la începutul anului 1922, sub numele „Akron Art Institute”, în două încăperi ale unei biblioteci publice. El a fost găzduit apoi într-o clădire de secolul XIX, în stilul Renaşterii italiene, construită în 1899. Când s-a decis extinderea muzeului, la începutul anilor 2000, concursul a fost câştigat de „Coop Himmelb(l)au”, acesta fiind primul lor proiect în Statele Unite. Noul muzeu, deschis în 2007, găzduieşte, pe lângă expunerea permanentă, expoziţii temporare de artă naţională şi internaţională.
Cei 5.900 de metri pătraţi ai clădirii au fost concepuţi astfel încât să integreze vechea construcţie, arhitecţii propunându-şi să creeze în jurul ei un spaţiu public care să lege oraşul şi muzeul, folosind elemente vizuale surprinzătoare şi elegante. Clădirea este compusă din trei părţi.

Vechea clădire a Muzeului Akron

Punctul vizual central al „Akron Museum”, numit „Crystal”, este o sală din sticlă, ce serveşte drept spaţiu de primire şi face în acelaşi timp legătura între clădirea veche şi cea nouă, între sălile de expoziţie şi cele dedicate programelor educaţionale, evenimentelor publice sau administraţiei, bibliotecii, cafenelei sau librăriei. Faţetată, aşa cum arată şi numele, ea este scăldată în lumină şi asigură o continuitate exterior-interior. Este un amplu spaţiu flexibil, care poate fi folosit şi pentru banchete, festivaluri de artă, diverse alte evenimente. Ideea tradiţională a sălii de banchete ca un spaţiu izolat, închis se dizolvă într-o experienţă publică, vizibilă. „Crystal” dispune de zone microclimatice determinate de analizarea tipului şi duratei ocupării diferitelor arii. Eliminând nevoia de climatizare a întregului spaţiu şi focalizând energia în zonele ocupate de un număr mare de persoane, se reduc costurile şi cantitatea de energie folosită. În acelaşi timp, energia necesară iluminării, încălzirii, climatizării este diminuată de deschiderea amplă către lumina naturală. Corpul şi locaţia celorlalte două corpuri, „Galeria Box” şi „Acoperişul-nor”, protejază partea de sud a corpului „Crystal”, expusă direct luminii solare. Capacitatea de reflectare a materialului faţadei „Galeriei Box” măreşte nivelul de iluminare naturală şi reduce nevoia unor surse puternice de lumină artificială.
„Gallery Box”, care cuprinde galeriile „Arnstein”, „Haslinger”, „Bidwell” şi „Isroff”, este rezervată expoziţiei permanente şi celor temporare. Este un paralelipiped monolitic, îmbrăcat în metal. Interiorul are foarte puţine coloane, fiind astfel şi el flexibil şi permiţând strategii expoziţionale diverse. Un ascensor puternic aduce lucrările de foarte mari dimensiuni din spaţiile de depozitare în cele de expunere. În galerii nu există lumină naturală, încercându-se astfel o mai bună conservare a picturii.

Acoperişul Nor se întinde peste construcţia veche şi cea nouă

Podelele acestor două corpuri ale clădirii, „Gallery Box” şi „Crystal”, sunt formate din dale turnate în care există conducte de apă, care poate fi caldă sau rece, schimbând temperatura spaţiului într-un mod mai eficient decât sistemele de aer condiţionat.

Coop Himmel b(l)au – proiectul Akron Art Museum

„Acoperişul-nor”, lung de 100 de metri, cu armătură de oţel şi aluminiu, pe care un critic l-a descris drept „un aligator mecanic”, se întinde deasupra construcţiei vechi şi a celei noi, dând unitate ansamblului şi creând, în acelaşi timp, o emblemă a centrului oraşului. El planează deasupra clădirii creând o anvelopă difuză datorită masei şi materialelor delicate din care este construit. Protejează spaţiul interior şi umbreşte spaţiul exterior. „Norul” poate fi văzut de pe bulevardul principal al oraşului, dar şi din părţile mai îndepărtate ale acestuia. Evenimentele muzeale, cum ar fi concertele sau banchetele în aer liber, pot fi găzduite sub acest acoperiş, în „Parcul urban de Sculptură”, peisaj artificial în care vizitatorii se pot bucura de artă din înaltul oraşului. Muzeul devine astfel o zonă hibridă care se deschide către exterior sau poate primi în interiorul său oraşul. O scenografie care introduce o suprafaţă continuă ce leagă interiorul şi exteriorul pornind de curtea aflată între clădirea originală şi noua construcţie până la nivelul superior al grădinii de sculpturi, culminând cu terasa, ea însăşi o sculptură şi cu acoperişul. Continuitatea peisajului între toate spaţiile destinate diverselor evenimente devine configuraţie spaţială în jurul zonei „Crystal”.

Faţada Muzeului de Artă Akron

Extinderea spaţiului a permis etalarea unor opere majore ale artei americane, rar văzute de public înainte cum ar fi, de exemplu,  „Surf” de Elliot Torrey, artist american format în Franţa, prima lucrare intrată în colecţiile Institutului de Artă Akron, în anul 1923.
Muzeul Akron din Ohio se înscrie în problematica proiectelor iniţiate la sfârşitul anilor ’90 de „Centrul UFA Cinema” din Dresda, vizând crearea unor spaţii publice prin intermediul arhitecturii. Construcţia lui păstrează fragmentarea volumelor şi metaforele climatice caracteristice firmei „Coop Himmelb(l)au”. În intenţia arhitecţilor, edificiul joacă rolul unui reper urban, un punct de tensiune în spaţiul amorf al oraşului. Din acest punct de vedere, clădirea este o reuşită, dar spaţiile de expoziţie au fost criticate pentru aspectul lor oarecare, pentru lipsa luminii zenitale, chiar atunci când sunt situate la etaj, ceea ce nu răspunde exact exigenţelor unui muzeu.

Să construieşti sub cerul albastru

Suprafeţele mari de sticlă scaldă în lumină Crystal

În efervescenţa anilor ’60 – studioul de arhitectură a fost înfiinţat în 1968 -, Helmuth Swiczinsky şi Michael Holzer, fondatorii lui, au optat în alegerea numelui pentru un joc de cuvinte: coop (spirit cooperant), himmel (cer), blau (albastru) şi bau (a construi). Într-o machetă utopică, ei imaginau un oraş în rezonanţă cu viaţa organică şi psihică pe care o adăposteşte. O performanţă le-a schimbat perspectiva asupra percepţiei spaţiului: călătoria lor într-un mare balon gonflabil pe deasupra Vienei. „Arhitectura noastră”, scriau ei atunci, „nu are un plan fizic, ci unul psihic. Nu mai există pereţi. Spaţiile noastre sunt baloane care palpită. Pulsul nostru devine spaţiu şi figura noastră, faţada imobilului”. Ei au inventat pe hârtie un nor locuit graţie unei inginerii complexe care l-ar fi împiedicat să se risipească.
Era în toate acestea o încercare de a se desprinde din constrângerile arhitecturii clasice, de a configura proiecte care să transcrie lumea aşa cum este ea percepută prin emoţiile arhitectului. „Între meandrele psihismului lor şi haosul peisajului modern, arhitecturile lor păreau atunci să nu poată îmbrăca decât forme sinuoase sau destructurate”, aprecia criticul Emmanuel Caille. De altfel, în expoziţia „Despre arhitectura deconstructivistă”, de la Muzeul de Artă Modernă din New York, din 1988, Helmuth Swiczinsky şi Michael Holzer apar alături de Frank Gehry, Libeskind şi Zaha Hadid.

Relaţia exterior-interior datorată acoperişului-nor

În 1993, „Coop Himmelb(l)au” a primit comanda pentru Groninger Museum. Rezultatul a fost un proiect mai aproape de dispozitivele artiştilor contemporani decât de normele strict raţionale ale arhitecturii. În acest muzeu, arhitecţii au realizat pentru prima dată, la scară mare, concepţia lor despre spaţiu care „explodează” din carcasa funcţionalistă în componente fragmentate.

Dacă arhitecţii vienezi n-au realizat încă decât două muzee, ei au în studiu numeroase alte proiecte. De altfel, cele două elemente, cristalul şi norul, se regăsesc în Muzeul de la Lyon. Studioul pregăteşte acum construcţia unui alt muzeu la Shenzhen, lângă Hong Kong, care va reuni două corpuri în jurul unei spirale, spirală ce se regăseşte şi în viitorul muzeu Strongoli de lângă Crotona, în Calabria. La Tell el-Daba, în Delta estică a Nilului, este prevăzută construirea unui Muzeu arheologic, al cărui design derivă din piramidă, dar evocă şi o ridicare tectonică. Cu aparenţă fragmentată, proiectul propune, la interior, unificarea spaţiului printr-o rampă descendentă în pantă lină.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro