De vorbă cu Silvia Saitoc

Despre artă şi net.art

Silvia Saitoc este unul dintre curatorii români tineri, aflându-se în topul celor mai activi curatori ai anului 2010 realizat de revista ArtClue. Un display al activitaţii ei poate fi urmărit în arhiva şi în programul galeriei Atelier 35 pentru care lucrează de un an şi jumătate.

„Succesul nu ţine de numărul celor prezenţi la vernisaj”

Cătălina Coşoiu: Ai terminat Facultatea de Filosofie. Cum te-ai hotărât să faci curatoriat de la filosofie?

Silvia Saitoc: Am terminat Facultatea de Filosofie în 2007, însă în anul doi am luat hotărârea să dau la ITA. Lucrurile s-au legat, la Filosofie făceam estetică iar la Universitatea de Arte aveam cursuri de istoria şi teoria artei. Acum îmi fac la ITA dizertaţia de master despre net.art, cu aplicaţie asupra unor termeni precum original/copie, propietate, copyright. În plus, problemele ridicate de expunerea lucrărilor de net.art în spaţiul unei galerii îmi par extrem de incitante iar de aici până la a încerca să organizez asemenea expoziţii nu a fost decât un pas.

– La sfârşitul anului trecut ai expus, împreună cu Matei Sâmihăian, o serie de lucrări de net.art într-un internet café şi ai curatoriat, în aceeaşi formulă, expoziţia „Browsing” la Atelier 35. Care este numitorul comun?

– Matei este preocupat de câțiva ani de tot ce înseamnă internet culture și are contacte cu artiștii care activează on-line. Împreună ne-am propus să redăm ceva din vibe-ul extraordinar al scenei actuale de net art şi să organizăm o serie de expoziţii în Bucureşti. Speed-show-ul din octombrie a fost prima dintre ele iar următoarea va fi deschisă în cadrul Nopții Albe a Galeriilor la Atelier Zona noastră de interes nu se rezumă însă la net.art,  ci se extinde la ceea ce astăzi se numeşte „post net.art” sau „internet aware art”, adică la artiştii ale căror lucrări sunt direct influenţate de mediul on-line. „Browsing“ a fost gândită în această direcţie. Pe noi ne-au interesat două lucruri: ce probleme apar atunci când încerci să documentezi irl un proiect de cercetare on-line şi modul în care elemente ale acestei arhive sunt apropriate şi recontextualizarte de către artişti.

– „Browsin” a adunat lucrările mai multor artişti implicaţi în proiectul Internet Archaeology. Îmi poţi spune mai multe despre I.A. şi despre modul în care aţi lucrat cu aceştia?

– I.A. funcționeză ca o platformă on-line de expunere şi arhivare a artefactelor grafice specifice web-ului vernacular, dar şi ca un spaţiu destinat proiectelor de net.art care se raportează din punct de vedere estetic la frame-urile vizuale ale web-ului anilor ’90.
Faptul că Matei e membru I.A. a facilitat discuțiile cu cei implicați în proiect. Cu Ryder Ripps, fondatorul I.A., am început să chatuim despre expoziția de la Atelier 35 încă din primăvara anului trecut. Una dintre ideile de la care am pornit a fost să transferăm în spaţiul galeriei structura online a platformei, adică atât partea de arhivă cât şi partea de producţie artistică. Evident că miza era utopică, însă toate polemicile legate de modul în care vom realiza acest proces ne-au motivat să continuăm. În vară am contactat artiştii. Unii au produs lucrări special pentru „Browsing” şi au venit cu noi propuneri de expunere iar alţii şi-au adaptat lucrările deja existente pe net pentru spaţiul galeriei. Benjamin Lotan ne-a ajutat prin intermediul formatului Image Grid să expunem inclusiv partea de research a web surferilor care lucrează în cadrul platformei I.A.

– Aţi avut dificultăți? Ce a mers bine, ce nu a mers chiar cum v-ați fi dorit?

– În primul rând dificulăţile au fost legate de tranziţia lucrărilor din mediul lor originar de expunere şi producţie în spaţiul fizic al galeriei. O altă problemă a fost stabilirea unui dialog în timp real cu cei implicaţi în proiect datorită diferenţelor de fus orar. De asemenea, bugetul mic de producţie al unei  expozitii autofinanţate a omorât „din faşă” idei de expunere şi proiecte de lucrări care necesitau costuri mari. Ce a mers bine? Vibe-ul extrem de pozitiv al celor cu care am lucrat la expoziţie şi feedback-ul constant al comunităţii de net artişti.

– Ai mai fost implicată şi în alte proiecte? Ce alte expoziţii ai mai curatoriat?

– De un an şi jumatate lucrez pentru Galeria Atelier 35 şi mă ocup, alături de cei care au fost implicaţi încă de la început în proiect, de cam tot ce înseamnă organizarea şi funcţionarea galeriei. Anul trecut am curatoriat aici expoziţia Vedei Popovici „Muzeul Orb” şi am co-curatoriat, împreună cu Dan Popescu, expoziţia lui Tets Ohnari. Ultima expoziţie la care am lucrat în calitate de curator şi care mai poate fi vizitată până pe 5 aprilie este a Leei Rasovszky.

– Mizezi pe succesul unei expoziţii? Ce înseamnă pentru tine succesul unei expoziții?

– Pentru mine, succesul nu ţine atât de numărul celor prezenţi la vernisaj, de apariţiile în presă sau de vânzări, ci de o anumită dinamică a dialogului din backstage. Mizez mult pe dialogul cu artiştii implicaţi într-un proiect de expoziţie. Dacă este real, constructiv atunci sunt şanse mari ca, în final, acest dialog să se concretizeze într-o expoziţie bună.

– Care a fost până acum expoziţia cu cel mai bun concept curatorial pe care ai văzut-o?

– Mi-a plăcut expoziţia Re: akt! curatoriată de Domenico Quaranta la MNAC. În mediul on-line, cred că echipa curatorială Caitlin Denny-Parker Ito a reuşit să dezvolte, sub conceptul JstChillin, una dintre cele mai active platforme de producţie şi expunere a lucrărilor fresh de net. art.

– Care sunt artiștii cu care îţi doreşti să lucrezi?

– Îmi doresc să curatoriez o expoziţie AIDS-3D în spaţiul unei galerii din Bucureşti. Din păcate, o asemenea expoziţie este extrem de dificil de realizat datorită costurilor mari de producţie implicate de crearea unor instalaţii site specific bazate pe tehnologii performante.

– Poţi să ne spui ceva despre proiectele tale viitoare?

– Acum pregătesc, împreună cu Matei Sâmihăian şi Kari Altmann, o expoziţie de grup care va fi deschisă la Atelier 35 cu ocazia Nopţii Albe a Galeriilor. (Interviu realizat de Cătălina Coşoiu)
SURSA: ArtClue

Capul dragonului

La Marea Bohai,
la capătul Marelui Zid chinezesc

Graţie unui proiect al Radio China Internaţional am ajuns în golful Mării Bohai, în Estul Chinei, la aproximativ 300 kilometri de Beijing. Aici, în Marea Bohai, Marele Zid chinezesc îşi încheie misiunea estică, intrând pentru câteva zeci de metri în apa sărată a golfului. O experienţă unică, necesară pentru a înţelege dimensiunea şi „presiunea” milenară a unei istorii contopite cu prezentul, aşa cum este cea a Chinei.

Denumit „Capul dragonului” (Laolongtou), capătul Estic al Zidului chinezesc are o istorie relativ recentă, temelia fiind pusă în timpul dinastiei Ming (1368 – 1644). În condiţiile în care chinezii identifică Marele Zid cu un dragon, secţiunea care intră în mare este considerată capul dragonului care se joacă în apă.

Construit pe zona muntoasă Songling, ramură a Muntelui Yanshan – „Sufletul Chinei”, Laolongtou este unic în ansamblul de coastă a Marelui Zid. Ansamblul zidului cuprinde: turnul Chenghailun, o expoziţie a generalilor care au activat aici, Templul Dragonului Rege şi spaţiile rezervate casei imperiale Ming. La câteva sute de metrii de Laolongtou se află Templul Zeului Mării, o construcţie aflată şi ea mult în mare, ca o peninsulă în care poeţii vremurilor găseau inspiraţie.

Istoria Laolongtou este destul de agitată. Reamintesc doar evenimentul din anul 1900, când cele opt mari puteri: Marea Britanie, SUA, Germania, Italia, Japonia, Franţa, Rusia şi Austria au invadat regiunea şi au bombadat „Capul Dragonului”. Un tun aparţinând armatei franceze este şi azi martorul evenimentelor de acum peste 100 de ani. După ultima restaurare, din anul 1987, care l-a readus la forma iniţială, a fost păstrată şi protejată o porţiune din zidul original de la 1580.

Dincolo de istoria care atrage zilnic mii de turişti chiar şi în acest capăt al Chinei, staţiunea Beihaihe, dezvoltată la Marea Bohai, este o adevărată „insulă” rusească în China. Mulţi dintre cei peste 60 de mii de locuitori trăiesc din turismul dedicat vorbitorilor de limba rusă. Imaginea oraşului, cu precădere a zonelor turistice, este definită de reclame şi magazine decorate cu caractere chirilice. Angajaţii restaurantelor, barurilor, magazinelor şi chiar vânzătorii ambulanţi te atrag vorbindu-ţi în rusă, pentru că la fel cum europenii deosebesc cu dificultate locuitorii ţărilor asiatice, la fel, şi aici, orice occidental este un potenţial … rus. Cert este că, de la marile zone rezidenţiale turistice până la farmacii sau spitale, totul poartă inscripţii ruseşti, dovadă că turiştii ruşi se simt aici ca acasă, iar chinezii ştiu să se adapteze oricăror pretenţii. Până şi mâncarea din restaurante este diferită, bufetul suedez, în care găseşti mâncare europeană, este o „evadare” binevenită în oceanul de experienţe culinare tradiţionale chinezeşti.

Golful Mării Bohai şi staţiunea Beihaihe a fost preferată de diplomaţii englezi şi bogătaşii chinezi încă din 1890, rămânând locul preferat al oficialilor guvernamentali chinezi pentru petrecerea concediilor pe timpul verii. Poate şi pentru că multe dintre decizii politice care au influenţat evoluţia Chinei au fost luate aici. De asta Beihaihe este considerată o locaţie similară staţiunii Camp David din SUA.

Ca o dovadă a bunelor relaţii dintre China şi Rusia, în 1954, aici a fost construită „Pensiunea prieteniei” (acum Hotelul prieteniei), o locaţie uriaşă, cu zeci de vile, restaurante, săli de masaj şi în mod firesc acces direct la plajă. Modernizată şi în permanentă transformare, locaţia este preferată de turiştii ruşi cu resurse, dat fiind faptul că aici o noapte de cazare porneşte de la suma de 100 USD şi urcă până la 250 USD. Însă preţurile în staţiune sunt accesibile tuturor turiştilor, dat fiind că pentru micii afacerişti chinezi este important să vină banul constant.
Text publicat şi pe Radio China Internaţional
SURSA: Dan Tomozei – Descoperind China