Cunoscut ca muzician încă din anii ’70, Mircea Florian desfășoară, din aceeași perioadă, intense și semnificative activități în zona artelor vizuale, sub egida avangardei, intermedialității și experimentului. Spiritul său creator a fost, în tot acest timp, nu doar viu, ci și tînăr. Condamnat de destinul pe care l-a ales (sau care l-a ales) să-și urmeze cu consecvență ideile fără a se repeta, Florian a creat o adevărată nișă la confluența artelor spectacolului cu artele plastice și muzica.
În urma unui performance susținut de artist la sfîrșitul lunii aprilie la Galeriile de Artă ale Municipiului București, intitulat Negrele-mi aripi, lectorul universitar dr. Victor Velculescu a finalizat recent un film de douăzeci de minute, pe care îl va prezenta publicului (capabil să suporte arta video și performance) în august, pe terasa MNAC, sau în toamnă, la Universitatea Națională de Arte, Departamentul „Foto-Video“ (unde predă). În măsura posibilităților, proiecțiile s-ar putea desfășura în prezența lui Mircea Florian, care trăiește din anii ’80 în Germania.
Performance-ul a constat în pictarea de către Mircea Florian a unor aripi cu coatele, în urma acelorași mișcări (simultane) cu care a creat muzică – totul sub ochii publicului și ai camerelor. Costumația, constînd într-un combinezon de care au fost lipite cu bandă adezivă pensule în prelungirea antebrațelor, cu pămătuful orientat în spate, a făcut parte din reprezentație. Aura, mai mult science fiction decît suprarealistă, a fost 
completată de device-uri: laptop, controler, osciloscop, microfon și o serie de platforme. Dirijarea relativă a experimentului artistic a fost făcută cu ajutorul camerei video plasate pe laptop, folosită nu doar drept consolă pentru muzică, ci și ca oglindă de tipul „ochiul soacrei“. A uni sunetul cu imaginea, poezia cu muzica, arta spectacolului cu scenografia, șocul cultural cu orizontul de așteptare al receptorului – iată cîteva dintre caracteristicile performerului Mircea Florian.
Filmul la care ne referim, dincolo de evidenta sa componentă documentară, încearcă să scoată în evidență, prin însăși imaginea capturată și prin unghiuri diferite de cele ale unei vizionări standard, o altă dimensiune. Încearcă să trăiască prin el, fără povestea care a servit drept pretext.
Victor Velculescu: de la performance la film
Victor Velculescu a prezentat cititorilor revistei Observator cultural acest nou material al său și ne-a vorbit despre filmul de artă din România:
„A-l filma pe Mircea Florian este un spectacol în sine, pentru că este un one-man show, un specialist în informatică, muzică, desen, performance și în același timp un poet interesant. Îmi amintesc de Mircea Florian din anii ’70, cînd cînta Podul de piatră, Cu pleopa ta de argint, Pădure liniștitoare – melodii cu foarte multe audiții în ceea ce mă privește. A urmat plecarea sa în străinătate, timp în care s-au auzit mai puține despre el în România. De curînd am dat de o revistă Flacăra, de dinainte de ’89, în care se vorbea despre motivele pentru care a fost exclus din celebrul Cenaclu Flacăra: gesturile și atitudinile de neînțeles pe scenă și pronunțarea unor cuvinte cu sens neclar. Nu am reținut (în mod deliberat) cine a semnat articolul… Aceasta este țara pe care a părăsit-o Mircea Florian la sfîrșitul anilor ’80.
Îl regăsim după trei decenii pe Florian în plină activitate artistică, dar și ca profesor de masterat la cîteva facultăți (de artă, film, dar și la Politehnică). A fost o bucurie să ajung la performance-ul său, unde l-am văzut și filmat într-o atitudine, să-i spun, postdada. Nu este deloc ușor de receptat un astfel de discurs; spectatorul care dorește să fie mîngîiat de artiști va respinge acest gen, într-o deplină neînțelegere a sensului pe care îl au arta contemporană și cea postmodernă. Filmul pe care l-am realizat împreună cu Anca Dobre încearcă să prindă spiritul acțiunii, lăsînd impresia că operatorul a fost un alter ego al artistului.
Există cîțiva curatori care reușesc să pună laolaltă ceea ce s-ar numi arta clasică cu cea modernă. Pictura poate conviețui cu instalația video și cu performance-ul. Recenta expoziție a Marilenei Preda-Sânc, de exemplu, a reunit un volum uriaș de muncă, incluzînd desene, picturi și filme experimentale, unele difuzate în instalații, altele proiectate pur și simplu pe perete. Expoziția de la Galeriile de Artă ale Municipiului București a presupus, de asemenea, alăturarea unor lucrări realizate în medii clasice de performance-ul lui Mircea Florian, care a dat o nouă dimensiune manifestării.
Am cunoscut performance-ul ca gen prin intermediul lui Călin Dan, imediat după ’90. Expoziția Ex Oriente Lux mi-a deschis cumva drumul. Cîteva alte expoziții din acea perioadă, ca și colaborarea cu Teodor Graur, cu Marcel Bunea, cu regretatul Alexandru Chira și nu numai, mi-au determinat orbita actuală. Cînd filmezi un performance poți avea două atitudini: filmarea să facă parte din el sau să fie mai mult un document. Arta efemeră nu poate fi arhivată altfel decît prin intermediul imaginii și al sunetului capturate la momentul oportun. Este bine ca documentele să fie la înălțimea evenimentelor în sine.
Accesul liber la aparatură face ca arta video să fie democratizată în acest moment. Pe de-o parte este un avantaj, pentru că mulți oameni cu imaginație se pot exprima, dar este și un dezavantaj, deoarece nulitățile intercalează valorile și aduc în discuție problema discernămîntului. România trăiește o perioadă de tip pașoptist în ceea ce privește arta video: se folosesc rețete facile, se copiază mult, ne uităm la colegii mai mari din țări cu tradiție în acest domeniu și încercăm să lucrăm în stilul lor, tinzînd a ne considera colegi de breaslă. Este o mare greșeală, deoarece în timp perspectiva se va schimba. Unele dintre creațiile promovate gratuit își vor releva precaritatea, altele vor rămîne pe monitoare” (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
Foto: sensotv.ro
artavizuala21 