Bazaconii despre titularizare

În publicaţiile a-tot-ştiutoare

Cadrele didactice care au dorit să obţină titularizarea în învăţământ au susţinut vineri, 24 iunie 2011, ultima ediţie a examenului naţional de titularizare. (n.n.: din anul 2012, examenul de titularizare va fi organizat la nivelul unităţilor de învăţământ cu personalitate juridică).

Mai multe publicaţii  au semnalat faptul că deşi au fost instalate camera video, la fel ca şi la exammenul de bacalaureat, „acest lucru nu i-a împiedicat pe viitorii profesori să se inspire din fiţuici”.
Am întâlnit titluri ale unor articole cum ar fi, de exemplu, „Aşa elevi, aşa profesori: şi dascălii au copiat”(evz.ro) sau „Şi profesorii copiază, se întâmplă tocmai la titularizare 2011”(Oglinda de vest), ş.a.
„Examenul de titularizare susţinut ieri de cadrele didactice arată că, în băncile de examen, năravurile sunt aceleaşi, fie că eşti elev, fie profesor. Ieri au fost daţi afară din examen 55 de dascăli, prinşi cu fiţuici, cu telefoane mobile şi sisteme hands-free”, spune evz.ro.

Nu încerc să-i apăr pe cei care au participat la examnenul de titularizare deşi sunt, la rândul meu, cadru didactic. Chiar de la început trebuie să fac o precizare care, se pare, nu a fost înţeleasă de mulţi ziarişti care au scris despre Bacalaureat şi Titularizare. Din start trebuie menţionat faptul că aceste mijloace de verificare a aptitudinilor sunt diferite chiar dacă poartă denumirea de examen. Examenul de bacalaureat verifică cunoştinţele acumulate pe o perioadă de timp, fiind o evaluare a unei etape de studiu parcurse, pe când cel de titularizare este de tip concurs. Acesta din urmă are menirea de a departaja concurenţii în urma verificării aptitudinilor de viitor profesor în învăţământul preuniversitar. Dacă la examenul de bacalaureat ar fi fost o promovabilitate de sută la sută ar fi fost lăudabil şi, probabil, mulţi elevi ar fi devenit studenţi. O astfel de situaţie nu este de dorit, însă, într-un concurs în care posturile vacante nu acoperă numărul concurenţilor. În cazul unei concurenţe subiectele examenului sunt concepute cu un grad de dificultate care duce la o selecţie în rândul participanţilor. Acest lucru nu este valabil în cazul examenului de absolvire a celor 12 clase care verifică cunoştinţele de bază acumulate pentru o notă de trecere, urmând ca acestea să fie tot mai mari pentru elevii care posedă cunoştinţe temeinice, peste media clasei. Cel puţin în teorie acestea sunt principiile după care ar trebui concepute cele două, să le zicem, examene.

Pentru a înţelege şi mai bine o să prezint câteva date statistice:
La titularizare s-au înscris 38.101 candidaţi, dintre care peste 4.000 sunt absolvenţi din promoţia 2011. Numărul total de posturi didactice sau catedre vacante titularizabile este de 4.471, iar al celor vacante sau rezervate netitularizabile este de 42.731.
Din numărul total de înscrişi la proba scrisă a concursului de titularizare 5.460 s-au retras din motive medicale sau personale şi 95 au fost eliminaţi, 55 pentru fraudă, informează Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (MECTS), iar restul întrucât aveau dosare incomplete, potrivit Mediafax.
În Capitală, au fost înscrişi la titularizare 3.001 candidaţi, dar la concurs s-au prezentat 2.308. Din totalul celor prezenţi, 269 s-au retras şi 20 au fost eliminaţi, 12 pentru fraudă, iar restul din alte motive.

Se ştie că datorită salariilor mici din învăţământul preuniversitar meseria de profesor nu este atractivă în rândul  tinerilor. Cu toate acestea o mare parte dintre cei care nu au un loc de muncă sau sunt tineri absolvenţi ai unei instituţii de învâţâmânt superior, fiind în căutarea unui loc de muncă se înscriu la acest examen care poate reprezenta un început, chiar dacă prost retribuit, în a nu mai depinde de banii părinţilor, măcar parţial, ca în cazul majorităţii profesorilor debutanţi.
Din acest motiv la examenul de titularizare găsim pe listele participanţilor candidaţi pregătiţi şi, mai puţin pregătiţi pentru o viitoare carieră didactică, care îşi încearcă pur şi simplu norocul. Mulţi vin la acest examen ştiind unul sau două subiecte. Aceştia fac parte din categoria celor care se bazează pe noroc. „Dacă îmi cade subiectul pe care îl ştiu iau examenul şi stau un an sau doi în învăţământ”, susţin cei mai mulţi concurenţi din această categorie. Pentru ei nota cinci este suficientă. Asta explică numărul mare a celor care au plecat atunci când au văzut subiectele. Nu a fost să fie… Nu era subiectul pe care îl ştiau sau la care se aşteptau.
O altă categorie este cea a candidaţilor care încearcă să copieze deoarece nu au nimic de pierdut. „Oricum nu-mi doresc cu orice preţ să devin profesor”, spun aceştia.
Nu în cele din urmă trebuie menţionaţi candidaţii care doresc cu adevărat să devină profesori, mulţi fiind suplinitori calificaţi în sistemul educaţional. Ei se pot confrunta cu emoţii sau trac, cunoştinţelele lor fiind temeinice, dar nu pot uita faptul că iau parte la un concurs. Numărul mic a celor care au fost eliminaţi din concurs (55) mă face să cred că multe publicaţii scriu fără a avea cunoştinţe despre concurenţii care participă la examenul de titularizare sau, de ce nu, la examene în general.
(Grigore Roibu)

China – o civilizaţie enigmatică

Milenara tradiţie a artelor focului

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Producţiile artistice au ajuns în Europa în veacul al XVI-lea pentru plăcerea aristocraţilor. În prezent, vasele ceramice chinezeşti sunt achiziţionate în cadrul licitaţiilor publice cu obiecte de artă  la preţuri greu de imaginat. O piesă de porţelan, datând din 1740 (dinastia Qing), a fost vândută de către o casă de licitaţie din Marea Britanie pentru suma de 43 de milioane de lire sterline, stabilindu-se astfel un preţ-record pentru o piesă de artă chineză.

Piesele de ceramică, cele mai vechi din China, datează de acum 10.000-11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei. Aceste obiecte se constituite din vesela rituală şi utilitară, însoţite de figurine de porci stilizaţi.
Ceramica de Gansu constituie un grup aparte. Produsă aproximativ prin anul 3.000-1.500 î.Hr, în câmpiile din jurul Fluviului Galben. Acest tip de ceramică este alcătuit în majoritate din urne funerare sau vase de gătit cu trei picioare. Acestea erau construite printr-o tehnică manuală, din suluri de lut roşu, care apoi erau arse şi pictate cu forme geometrice de culoare: roşie, neagră sau brun-purpuriu. Ca stil, obiecte sunt asemănătoare cu cele produse în Asia de Sud-Vest, în Sudul Persiei şi Rusiei sau în Beluchistan.

O dată cu dezvoltarea tehnologiei bronzului şi a jadului, când încep să se producă obiecte de un rafinament deosebit, meşterii chinezi îşi vor pune amprenta asupra elaborării obiectelor ceramice într-un mod aparte şi distinctiv, influenţând tehnica ceramicii pentru totdeauna (exceptând mici perioade de timp).
Apariţia şi răspândirea rapidă a roţii olarului în mileniul al IV-lea î.Hr. a avut consecinţe majore asupra formei vaselor produse. Acestea devin uniforme şi au pereţii mult subţiaţi, cum se observă foarte bine în cazul ceramicii negre şi lucioase a culturii Longshan.

O dată cu primele dinastii istorice chineze, Shang şi Zhou, apar şi câteva inovaţii. Cea mai importantă dintre acestea se referă la o foarte precisă preparare a lutului alb şi fin (din caolinuri), pastă din care se obţin vase asemănătoare celor de bronz. Elaborarea unor noi modele de cuptoare permit un control mai bun al temperaturii din interior, ceea ce duce la obţinerea primelor glazuri simple obţinute prin presarea cenuşii de lemn sau praf de feldspat pe umerii vasului, înainte de coacerea la temperaturi de 1.200° Celsius, fapt ce a permis obţinerea primelor piese de faianţă cunoscute.

În timpul dinastiei Han (221 î.Hr.-220 d.Hr.), majoritatea vaselor, fie că erau din lut, fie din faianţă, sunt lucrate la roata rapidă, presate apoi în negative complexe şi apoi acoperite cu glazuri pe bază de plumb în nuanţe de verde, pentru a putea imita cât mai bine bronzurile contemporane lor.

Sub dinastia Tang (618-906 d.Hr.), este reluat comerţul cu Vestul, importându-se iar plumbul necesar obţinerii unei glazuri transparente pentru vasele din lut. Acestea erau colorate cu oxizi metalici în nuanţe de brun, verde sau albastru închis şi decorate în diverse tehnici cu motive geometrice în zona superioară. Se depun eforturi pentru îmbunătăţirea veselei de culoare albă utilizată în ceremoniile funerare, ceea ce conduce, în cele din urmă, la inventarea porţelanului, un material mult mai rezistent şi translucid, obţinut dintr-un amestec de caolin şi praf de rocă feldspatică din care se producea o pastă ce era arsă la temperaturi de peste 1.500° Celsius.

Tot din această perioadă este important de menţionat ceramica de Yue, cu glazuri gri-verzui, care avea un aspect de jad. Acum apare şi ceramica de Celadon cu glazurile specifice de culoare gri-verzui opac sau transparent, tehnologie care se va transforma într-o adevărată şcoală, de-a lungul timpului, pe tot cuprinsul Asiei de Est.

Domnia dinastiei Song (960-1279 d.Hr.) a fost o epocă foarte activă pentru ceramica chineză, patronată de Curtea Imperială care sprijinea şi încuraja inovaţiile din domeniul artistic. Tendinţa de a imita structura şi culoarea jadului este unul dintre idealurile olarilor din epocă. De asemenea, forma tinde să primeze în detrimentul ornamentelor, motiv pentru care accentul este pus pe eleganţa, puritatea şi fineţea modelajului pieselor şi mai puţin pe decorul acestora.
În această perioadă se poate constata un număr impresionant de tipuri ceramice: porţelanuri precum delicatele Ding, de o simplitate a modelajului care încântă privitorul şi vasele Jun, cu efecte ample ale glazurii de culoarea levandei şi cu stropituri purpurii. Apoi, ceramica Quingbai cu ornamentele de culoare albastru-verde aplicate peste incizii sau decor în relief, pe un fond alb translucid. Obiectele ceramice Ru sunt cele mai rare şi mai valoroase dintre celadonuri, produse exclusiv pentru uzul Curţii Imperiale timp de numai două decenii. Dintre cele mai importante piese mai pot fi amintite: Guan, cu o glazură specifică gri-verzuie brăzdată de crăpături (cracleuri) pentru a imita jadul, Cizhou, o faianţă de uz general cu ornamente pictate în brun închis, negru, roşu sau verde, şi faimoasele boluri Jian, destinate servirii ceaiului, având culoarea brun închis obţinută pe baza unei glazuri lucioase de tip Tianmu.

După o scurtă dominaţie mongolă, o nouă dinastie chineză – Ming (1368-1644), urcă pe tronul imperial, înlocuind idealurile estetice austere ale epocii Song, cu cele în care culoarea şi ornamentul devin preocuparea principală a ceramiştilor, iar procesul de fabricare a porţelanului alb de înaltă calitate este atent controlat în toate detaliile sale.

Apar noi procedee de aplicare a decorului, cum ar fi, de exemplu, An hua, cu motive uşor incizate sau pictate în pastă albă şi acoperite cu glazură transparentă, ce deveneau vizibile doar în anumite condiţii de iluminare şi Fahua, constând în închiderea glazurilor colorate pe suprafeţe cu margini în relief, asemănătoare ca efect cloisonne-ului din orfevrărie.

Faima porţelanurilor Ming se datorează însă vaselor albe cu motive florale şi dragoni, elemente pictate cu albastru de cobalt în pastă şi laviu aplicate înainte de glazurare şi ardere. În secolul al XVI-lea, albastrul folosit în glazură începe să primească tonuri de violet. Figura umană este redată într-o interpretare tot mai liberă, fiind aşezată în peisaj, iar abordarea subiectelor reprezentate este una mai puţin formală.
Funcţionarea fabricii imperiale de la Jingdezehu este serios afectată de epuizarea depozitelor de caolin şi criza generată de lipsa altor materiale după căderea dinastiei Ming, producţia scăzând mult cantitativ, cât şi calitativ.
Următoarea dinastie Qing (1644-1911) este interesată în susţinerea industriei ceramice, iar fabrica este redeschisă în anul 1677, restabilindu-se funcţionarea ei pentru câteva sute de ani la înaltele standarde de calitate atinse anterior.

Vas din epoca Qianlong, achiziţionat cu 5,8 milioane de euro.

Noii conducători vor pune mult mai mult accentul pe virtuozitatea tehnică decât pe inventivitatea artistică, iar comerţul intens cu Compania Olandeză a Indiilor de Est a determinat adaptarea produselor pentru export, la gusturile europene. Sunt concepute forme noi de solniţe, sosiere, ceşti de ceai şi de cafea, piese în care decorul devine supraîncărcat.

Sub domnia lui Qianlong, lutul şi glazura sunt folosite pentru a imita diverse alte materiale: coaja de ou, bambusul, bronzul şi jadul.

Vas vândut la Londra pentru suma 50 de milioane de euro.

În acelaşi timp sunt fabricate trei tipuri noi de ceramică, masiv exportate în Europa:

1. Yixing – vase lucrate la roată sau prin presarea în mulaje, dintr-un lut brun-roşcat de bună calitate, neglazurate.
2. Dehua – porţelan ars la temperaturi joase, translucid, cunoscut şi sub denumirea „blanc de Chine”, din care se modelau vase cu dragoni în relief, redaţi cu minuţiozitate şi statuete ale zeiţei budiste a milei – Guanyin.
3. Swatow – veselă de uz cotidian dintr-un amestec cu rocă feldspatică, nu foarte bine preparată, cu suprafeţe rugoase şi ornamente vesele, colorate în roşu, negru, verde şi turcoaz.

După acest împărat, deşi producerea unui porţelan de înaltă calitate în ceramica chineză continuă şi astăzi, nu se mai înregistrează inovaţii semnificative, decorurile devenind repetitive şi exagerat de încărcate. (Grigore Roibu)