Universul din umbra obiectivului

Fotograful – un cronicar al lumii imaginare


Fotografia, prin eliberarea înspre imaginaţie şi imaginar, a devenit un mediu de expresie şi de exprimare utilizat în artele vizuale contemporane şi experimentale. Din acest motiv vom dedica, pe acest blog, începând de astăzi, o rubrică separată de prezentare a unor fotografii experimentale, intuitive, dar şi pe cele ce au dimensiunea crecetării şi a studiului. Acestora li se vor adauga o serie de articole despre fotografi celebri şi istoria unor fotografii care au schimbat lumea (citiţi articolul Fotografii care au făcut lumea mai bună, de Ioana Moldovan).

Fotograful se bucură că vede şi, apoi, vrea să consemneze ceea ce vede. Doreşte să mărturisească, să exprime un mesaj, să împărtăşească şi celorlalţi ceea ce a văzut şi l-a impresionat, dar nu totdeauna are cu ce, pentru cine sau nu întotdeauna poate. La toate acestea se adaugă dimensiunea de instinct şi intuiţie, de cercetător şi descoperitor.

Faptul că fiecare individ vede, interpretează şi evaluează diferit reperele lecturabile ale imaginii identificabile din realitatea înconjurătoare este un mijlocitor în întâlnirea noastră cu vizualul şi vizibilul. Suntem obişnuiţi să sintetizăm, să rezumăm şi să interpretăm. Aici intervine subiectivitatea şi transformarea imaginii copiate din natură într-o modalitate de comunicare a propriilor idei. Cu alte cuvinte nu este important aparatul de fotografiat, ci persoana care se află în spatele obiectivului. Important este ceea ce vrem să transmitem celorlalţi prin intermediul instantaneului ales în momentul când am hotărât să apasăm pe butonul declanşator al aparatului de fotografiat.

Fotografia e la fel de frumoasă acum ca şi în trecut. Sunt multiple posibilităţi să nu călcăm pe urmele înaintaşilor. Fotografia a fost şi este o formă de manifestare culturală prin intermediul căreia putem creceta fantasmele personale şi interoga realitatea prin intermediul legilor care guvernează artele vizuale. Aproape toţi fotografii, tineri şi bătrâni, profesionişti sau amatori, au început să modeleze fotografia în mediile digitale. Mulţi fotografi renumiţi au trecut pe digital şi au învăţat să prelucreze imaginea prin intermediul programelor computerizate. Pe de altă parte există voci care susţin frumuseţea clasică a imaginii fotografice, fără a implica calculatorul ce poate deveni un prieten, dar şi un duşman al subtilităţii sincere şi simple a bunului gust. Încadrarea, compunerea/compoziţia, expunerea sau iluminarea sunt doar câteva reguli de care trebuie să ţii cont în momentul în care ţi-ai propus să obţii rafinament şi măiestrie în procesul de înregistrare a unei imagini.

 Un pas spre eternizarea efemerului

Cu mult înainte de apariţia primei fotografii marii savanţi s-au ocupat de fenomenele optice pentru a înţelege mecanismele care duc la copierea acesteia.
Filozofii Mo-Ti din China (secolul al V-lea î.Hr) şi Arisotel din Grecia (secolul al IV-lea î.Hr) descopereau camera obscură al cărui principiu va fi elaborat în secolul al X-lea d.Hr. de opticianul arab Al-Hazen. Este vorba de o cutie în care un orificiu permite proiectarea luminii pe o suprafaţă plană, convertind astfel cele trei dimensiuni ale perspectivei din natură în bidimensionalitatea unei suprafeţe plane.

Prima fotografie a fost realizată în anul 1826 de către fizicianul francez de provincie Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833), care a folosit o placă de cositor acoperită cu un strat de bitum introdusă într-o cameră obscură. Expunerea a durat opt ore, obţinând o imagine a naturii asemănătoare cu ceea ce numim astăzi reproducere a naturii prin intermediul fotografiei (imaginea unei curţi interioare este cea mai veche fotografie care s-a păstrat).
Prima fotografie în culori permanente a fost făcută în anul 1861 de fizicianul James Clerk Maxwell.
Era digitală a imaginii a ridicat problema dacă fotografia face parte din domeniul artelor. S-a spus adesea că pictorii au inventat arta fotografiei datorită cadrajelor, legilor compoziţionale care o guvernează, a perspectivei şi a opticii. Ei bine, nu este aşa. Fotografia a fost posibilă datorită cercetătorilor chimişti care au descoperit printr-o împrejurare ştiinţifică sensibilitatea la lumină a halogenurilor de argint. Au descoperit că un corp real emite radiaţii luminoase care pot fi captate printr-un obiectiv. Fotografia aprţine unei lumi în care miturile şi simbolurile primesc viaţă. Ea ne prezintă o lume care se agită, un fragment din realitate şi cu toate acestea ne situează în paradigma unei relaţii cu moartea. A unui „clic”. Un instantaneu. O mărturie sigură dar trecătoare. Fotografia are darul de a copleşi celelalte arte prin faptul că este accesibilă tuturor şi transformă, prin imagini, individul anonim. Cu toate acestea fotografia, ca imagine „îngheţată” a realităţii, este o artă prin statutul ei iconic, statut care este contrar unei halucinaţii, o iluzie şi nu în ultimul rând o viziune.
Realul şi imaginarul se întâlnesc şi, prin intermediul personalităţii fiecăruia, provoacă structura sufletească pentru a dezlănţui o confruntare între percepere şi cunoaştere, apelând la toate datele preexistente în bagajul informaţional pe care îl deţinem. Descoperim că lumea există şi noi existăm împreună cu ea. Fotografia este făcută de oameni care îşi imaginează mai mult decât trăiesc, care descifrează şi comunică tot ce li se întâmplă. Arta şi rafinamentul vin ca o consecinţă firească a ceea ce artistul vede şi vrea să redea, pentru ca în cele din urmă să aducă în prim-plan reflectări de tip senzorial pe care alţii, „intoxicaţi” cu imagini, nu le-au perceput în graba lor ca fiind o minune.
(Grigore Roibu)