Sticlarii sînt echivalentul pasionaților lavei din științele naturii. Sînt tăcuți, pricepuți, inspirați și misterioși. Lucrează la incandescență, la propriu și la figurat. Căci la gura cuptorului magmatic trebuie să intuiești tocmai clipa privilegiată cînd îngheți forma. Trebuie să ai o altfel de incandescență în decizie. Supui frumusețea intrinsecă a sticlei, cea care are seducția materică fulgerătoare. Siliciul vitrifiat deține splendorile sale genuine din estetica astrelor și a meteoriților: puritate, luminozitate, transparență-opalescență, culoare-lumină, maleabilitate totală, dar și expresivități de tăietură și ciobire. De aceea devine obligatoriu să translezi-transfigurezi pasta sticloasă dinspre natură spre regnul artei. Un bulgăre de sticlă brută, rămas în cuptorul răcit, poate deveni lesne obiect de contemplație. Materiile prime și chiar deșeurile meșteșugului sticlei sînt fascinante în sine. De aceea trebuie escaladate artistic, cu un efort și cu o pricepere care au parcurs milenii în această practică a decorativului. Iar în modernitatea tîrzie, calitățile estetice ale pastei oprite din incandescență pot fi interogate prin retorsiune. Pot fi contrariate, dejucate și conjugate cu toate mixturile alcătuirilor plastice din vizualul contemporan.
Este cazul expoziției de grup de la Galeria Orizont, din mai 2011, doritoare să panorameze creația recentă din această familie a artelor focului. De mai bine de un sfert de veac, există prilejul expozițional oferit de Saloanele Sticlei de la București. Sînt participări notabile și din țară (Cluj, Turda, Buzău, Bistrița), dar nu extensive pe cît s-ar dori. Sînt mari absenți: Nemțoi, Tămîian, Dancea-Uncov, Anghelache, Bubă etc.
O expoziție colectivă este un compendiu al portofoliilor stilistice pe care le străbate un domeniu de creație la un moment dat. Se pot citi, în subsidiar, și dificultățile tehno-economice ale unei discipline artistice dependente de industrial și vajnic electrofage, precum este arta sticlei. Salonul din 2011 evidențiază durabilitatea cu adevărat eroică a atelierelor de mult confirmate (Dan Băncilă, Cătălin Hrimiuc, Mihai Hlihor, Mihai Țopescu, Valer Neag, Vladimir Cioroiu, Cristina Iliescu etc.), la care adăugăm antrenamentul implicit al celor care sînt și cadre universitare, precum Dan Popovici sau clujeanul Valer Semenescu. Salonul de față amplifică acolada de generații, deschisă de cîțiva ani, astfel încît participarea tinerilor artiști (Silviu Dancea jr., Săndel Ene), chiar studenți, este lăudabilă (Ioana Stelea, Adelina Constantin, Alexandra Nazarie). Subdiviziunile clasice ale creației în sticlă sînt etalate: un număr notabil de vitraliști (Gh. Maftei, Victor Săraru sînt printre cei mai consecvenți), cristalul optic – mult mai accesibil în anii ’80 –, recipientul, parietalul,
familia recentă de forme produse, mai economic, dar și mai imprevizibil, prin fuziune și coacere. Bine-venit este grupul de autori, cam o cincime dintre cei peste 40 de participanți, care au alte domenii de competență, dar practică cu plăcere arta sticlei. Cei mai înrudiți stilistic sînt ceramiști, dar și pictori, muraliști, designeri, orfevri. Se confirmă seniorii, se afirmă noile nume, se constată salturile, se descifrează secretele tehnologice, dar se pot contoriza – la un salon nejurizabil – stagnările și desuetul.
Nu sînt exemple grave, dată fiind exigența tacită a privirilor colegiale. Remarcăm, ca pe o noutate, ofensiva figurativului, chiar a anatomicului (Marian Mihalache) sau a figurativului obiectual bricolat cu humor din artefactele casnice. Veriga bună între atelierele universitare și simezele profesioniste o face, de anul acesta oficial, Lucian Butucariu, conducătorul secției de artă decorativă a UAPR. Inițiativa și probitatea sa profesională credem că vor asigura o coacere bună a unei noi înfloriri în cristalul sticlei românești. În sonoritate barbiliană, salonul de „străluciri avide” merită parcurs și introdus în atenția colecționarilor.
(Aurelia Mocanu)
SURSA: Observator cultural
artavizuala21 