Avangardă, avangardă…


Vasile VargaVasile Varga - studii de cromatologie

Dosar Prolog de Mihai Sârbulescu

29 aprilie 2004. Vernisajul expoziţiei Prolog, la Arad. Este o zi frumoasă, cu soare. Vorbeşte Oliv Mircea, ne laudă… Vorbeşte şi părintele Justin Marchiş, la invitaţia lui Paul; ne laudă şi el.

Zilele frumoase se prelungesc la Lipova, la reşedinţa lui Vasile Varga. Paul îi scotoceşte prin cartoane, în căutarea celor mai caracteristice, pentru o expoziţie la Bucureşti: „Nu ştie Vasile să aleagă. N-a avut timp. Mi-a lăsat mie să mă ocup de asta!”. Vasile Varga a lucrat enorm. Majoritatea cartoanelor lui sunt pictate pe ambele feţe. Nu s-a îngrijit nici de fard, nici de posteritate. Activitatea de-a experimenta acorduri l-a absorbit cu totul. Odată încheiate, picturile lui sunt foarte precis numerotate, datate, inventariate pe ud, în pasta crudă, după o socoteală pentru mine sibilinică; însă nu sunt de obicei semnate. Se vede că-l interesează doar uzina, maşina cu aburi, laboratorul – care funcţionează foarte bine, duduie din plin.

În acest laborator, Varga îmbracă halatul de lucru. Oare şi-n teama de a nu-şi murdări hainele cu vopsea? Eu, unul, cred că mai mult din candoare, din nevoia de a-şi confirma, sie însuşi, statutul de cercetător. Preţ de două decenii, cel puţin, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor, asupra felului în care acestea se aprind şi se sting una pe alta, în amestec. Cumpăra vopsele din magazin, golea tuburile de conţinut, amesteca tonurile după nişte calcule ale lui, foarte sofisticate, apoi le reintroducea în cămara lor de plumb şi mergea cu muniţia asta la peisaj, să experimenteze rezultatul. El are mape întregi cu palete, cu fişe, cu note, în caiete şi foi volante, privitoare la pulsul şi temperatura pacientului (culoarea) – ca un doctor. Mapele astea sunt, în sine, o comoară. Dar mă întreb dacă se va afla vreodată cineva care va şti să le descifreze, să le pătrundă sensul. Găseşti, printre rafturile din atelierul său, chiar şi demonstraţii tridimensionale, figuri de carton colorat, unele amintind vechiul ceas solar, altele fără memorie – toate demne de a deveni posibile tratate sau teze de doctorat privind meseria de pictor.

Apariţia lui în grupul Prolog a nemulţumit pe mulţi. Nu-i greu de ghicit motivul.
Ignorat de medii, Varga ducea o existenţă destul de însingurată. La sfârşitul anilor ’60 şi mai departe, în deceniile ’70 şi ’80, după ce şnurul interdicţiilor se lărgise, iar vechii maeştrii muriseră, atenţia lumii noastre artistice era fixată pe avangardă; pe noua avangardă, deosebită de cea interbelică. Dacă frunzăreşti paginile revistei Arta, din acei ani, descoperi că, în ciuda câtorva texte de rutină, dedicate expoziţiilor oficiale, ori unor ştabi ai zilei, cu funcţii de conducere în U.A.P., nucleul revistei prezintă, cu multă căldură şi interes mai mult materiale dedicate unor manifestări considerate a fi de avangardă. Era vremea când şcoli de artă precum Liceul de Artă din Timişoara sau „Nicolae Tonitza” din Bucureşti îşi restructurau în chip radical programele de învăţământ, în sensul înnoirii, al modernizării. Iniţiatorii schimbării erau nişte profesori foarte sensibili la noutăţile pedagogice de pretutindeni, fiind ei înşişi artişti angajaţi în avangardă.

 Tescani, 1987 (Paştina, fam.Gherasim, E. Costescu, V. Varga) Foto: Emilia Paştina

România respira prin artiştii ei!
Aceştia puteau lucra în atelierele lor ce doreau, orice, oricât de nonconformist, de provocator. Nu-i controla nimeni. Şi, până la un punct, puteau chiar şi expune în public orice şi oriunde. Până şi la Muzeul Partidului se organizau expoziţii de avangardă! Toţi cei interesaţi de actualităţi artistice din lumea largă erau cu informaţia la zi, o întorceau pe toate feţele, o dezbăteau în gazete, în ateliere, în cârciumi… Eu, unul, după terminarea Institutului, în 1981, auzeam vorbindu-se, printre colegi, numai de conceptualism, neodadaism, mail-art, land-art, body-art, bad-painting, performance, instalaţie, neoexpresionism, postmodernism, transavangardă – unele dintre acestea topite, cumva, într-o variantă autohtonă, care gravita în jurul ideii de arhetip. Galeria tineretului, Atelier 35, pe lângă care funcţiona şi un cenaclu, prezenta aproape exclusiv numai discuţii de înnoire.

…Avangarda făcea furori, devenise mondenă. Lumea cu obraz subţire dădea năvală, lua cu asalt orice ocazie de-a fi de faţă la o manifestare de-a ei. („Să vezi cu ce vine cutare!…”) […]
Interesul pentru nou, pentru arta cea mai recentă, pentru sincronismul european era atât de mare, încât nu-i de mirare că un pictor ca Vasile Varga, care n-a avut niciodată nimic comun cu avangarda, fusese uitat aproape cu desăvârşire.
La vederea lui, avangarda română a strâmbat din nas, ca un degustător specialist în faţa unui vin răsuflat: „Pe acesta de unde l-aţi scos? Credeam că sunteţi cu mine. Acum v-aţi trădat!
Atunci s-a declanşat ofensiva împotriva grupului. Să fi invitat, în locul lui Varga, vreun artist mai şic, ar fi mers, dar aşa…

Dar aşa a fost, pentru că numai aşa putea fi. Iar avangarda română avea temeiuri de supărare – deoarece grupul debutase el însuşi printr-o aură de avangardă, pentru care pleda activitatea de până atunci a majorităţii expozanţilor. Să socotim: Tinu Flondor, clar; Paul Gherasim, la fel de clar, deşi mai învăluit, mai discret; Christian Paraschiv, clar, deşi mult mai tânăr; subsemnatul, recent absolvent, care promitea şi el; şi excepţia, Horea Paştina, care s-a ţinut totdeauna departe de tentaţiile modernismului. Anul următor s-a adăugat Horia Bernea: clar; şi Valentin Scărlătescu, care practica un neoexpresionism destul de prizat în acele momente, mai ales de tineri. După pedigriul membrilor, aşadar, Prolog oferise drept garanţie altfel de speranţe. Şi era limpede că, la această a treia expoziţie (martie 1988, Căminul Artei), odată cu apariţia celei de-a doua excepţii de la regulă – Vasile Varga – Prolog s-a trădat, şi-a dat arama pe faţă. O cacialma!

Totuşi, descoperirea că nu-i mare lucru de capul grupului nu putea deranja pe nimeni. Grav, cu adevărat, a fost faptul că Prolog s-a trădat, trădându-şi totodată colegii de avangardă, care se trezeau lăsaţi de izbelişte de unii dintre cei mai curajoşi tovarăşi de drum.
Asta nu se cuvenea s-o facă! Ce-o să mai creadă Parisul? Ce-au să spună Londra şi New-Yorkul?


Avangardă, avangardă… Care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei ce vin la tine! De câte ori am vrut să adun pe fii tăi, cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar n-aţi vrut! Iată, casa voastră vi se lasă pustie.
(fragment din Dosar Prolog de Mihai Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti 2011)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Unde începe pictura…

Expoziţie eveniment la Deva

Colecţia de artă al lui Sorin Costina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s