Gio Ponti şi povestea vaselor Art Deco


Între 1923 şi 1930, arhitectul şi designerul Gio Ponti a fost director artistic al manufacturii Richard-Ginori. El a conceput aici porţelanuri şi majolici inspirate din lumea clasică, ale căror caracteristici vor fi cunoscute apoi sub numele Art Deco. Astăzi, ca şi atunci, ele au un mare succes internaţional.

Nu înţeleg, dar băiatul ăsta are dreptate”, a spus uimit Augusto Richard în faţa răsunătorului succes al ceramicilor manufacturii sale, concepute de Gio Ponti (1891-1979) la marea „Expoziţie Internaţională a Artelor Decorative şi Industriale Moderne” de la Paris, din 1925. În capitala franceză se făcea istoria artei, iar evenimentul semna de fapt naşterea curentului Art Deco.

Toate ceramicile manufacturii Richard-Ginori s-au vândut atunci ca pâinea caldă. Obiecte ca o mare bombonieră numită „Il Balletto”, din porţelan policrom, şi urna „Pasiuni prizoniere”, nu aveau timp să stea în expoziţie pentru că erau imediat achiziţionate, iar Ponti a primit Marele Premiu. Publicul şi critica erau de aceeaşi părere: tânărul arhitect milanez ştiuse să interpreteze exigenţele publicului. Augusto Richard, patronul istoricei manufacturi, fusese inspirat când îl numise, cu doi ani înainte, director artistic. În acelaşi an, Ponti a realizat primul său proiect de arhitectură, construindu-şi propria casă, în Via Randaccio din Milano.

Aventura de la Richard-Ginori, care a durat şapte ani, este reiterată la Milano, din 5 mai până în 31 iulie, în zgârie-norul „Pirelli”, inaugurat în 1961 şi multă vreme printre cele mai înalte din Europa cu cei 127 de metri ai lui. Curatoriată de Dario Matteoni, sub coordonarea artistică a lui Piero Addis şi cea tehnică a Sandrei Revello, expoziţia reuneşte întregul repertoriu ceramic ieşit din cuptoarele manufacturii Richard-Ginori, din 1923 până în 1930. Ponti a reuşit să conceapă un univers artistic care i-a încântat pe pasionaţii Art Deco-ului, în anii ’20 şi care îi face astăzi pe colecţionarii cei mai rafinaţi să se dea un pas înapoi, în faţa cotaţiilor acestor piese.

În anii studenţiei la Şcoala Politehnică, la Milano, Gio Ponti era prieten cu Emilio Lancia, împreună cu care va semna proiecte de clădiri şi design de mobilier, Michele Marelli, Tomaso Buzzi şi Giovanni Muzio, un grup de tineri arhitecţi protagonişti ai neoclasicismului lombard, apărut ca o reacţie la Raţionalism. Ponti avea decoraţia în sânge şi a început să frecventeze manufactura din San Cristoforo, sediul milanez al Casei Richard-Ginori, încă din 1920, pentru a urmări activitatea muncitorilor. După doi ani a început o colaborare cu Augusto Richard, care era conştient de faptul că nu mai putea rămâne la revizitarea stilistică a trecutului şi că e nevoie de ceva nou pentru a face faţă unei pieţe din ce în ce mai exigente şi plictisite de motivele secolului al XVIII-lea.
Ponti a reprezentat această noutate. Unui talent inegalabil i s-a adăugat o dotare managerială înnăscută care i-a permis să urmărească de la Milano întregul proces de producţie ce a însufleţit fabrica din Doccia, în Toscana. Începând din 1928, şi-a expus ideile în revista de arhitectură şi design „Domus”, înfiinţată de el, pe care a editat-o, cu o întrerupere de şase ani (1941-1947), când a fondat publicaţia „Stile”, până la sfârşitul vieţii.

Primele succese au fost obţinute la Bienala din Monza, în 1923, cu vasul „La passegiatta archeological”, ale cărui formă alungită, figuri şi arhitecturi stilizate de inspiraţie etruscă constituiau o noutate. Un pictor sensibil la nou, cum era Carlo Carra (1881-1966), comenta astfel succesul lui Ponti: „Meritul tânărului arhitect Giovanni Ponti, un neoclasic din Milano, profund sincer în căutările sale stilistice, este bogata sa inventivitate”. Au urmat rapid majolicele „Apollonia”, „Emerenziana”, „Domitilla” şi „Leonia”, protagoniste ale seriei „Le mie donne”. Este vorba despre cupe, vase şi platouri dominate de o figură feminină deasupra unei arhitecturi Deco, în care culorile merg de la albastru la galben şi purpură.

Următoarea serie s-a numit „Conversaţii clasice” şi a fost probabil cea mai amplă. Firul conducător e constituit de o serie de personaje – arhitectul, filosoful şi efebul rătăcitor – reproduse pe platouri şi vase de jur împrejur. „Arhitectul”, din această serie, în majolică, prezentat la a doua Bienală de la Monza, a fost atât de apreciat încât baroana Rothschild a cumpărat două exemplare. Ultima serie, „Venatoria”, apare în 1928, şi cuprinde vase de majolică şi porţelan în care predomină culorile verde, prună şi brun, iar decorul constă în scene de vânătoare de un gust vag metafizic. Sub directoratul său artistic, producţia nu s-a limitat însă numai la aceste trei serii. Există o varietate de ceramici care nu aparţin niciuneia dintre ele, platouri de inspiraţie neorenascentistă şi vase globulare, „Le mie terre”, cum le numea Ponti. „Un colecţionar american, cu 15 ani în urmă, nu le voia decât pe acestea”, povesteşte un anticar din Brescia.

Pasiunea colecţionarilor pentru vasele lui Gio Ponti este relativ recentă. A existat întotdeauna un interes pentru creaţiile sale, dar numai în ultimii 15-20 de ani, ele au devenit un fenomen internaţional. În Italia, o creştere a interesului s-a datorat unei mari licitaţii milaneze, din 2005, când au fost propuse vase şi mobilier semnate de Ponti, de o calitate extraordinară. Un grup de patru vase de porţelan, din 1928, decorate cu figuri feminine alegorice, „Justiţia”, „Abundenţa”, „Ospitalitatea” şi „Credinţa”, a fost vândut atunci cu 84.000 de euro. Desigur cotaţiile sunt determinate de mai mulţi factori: nu numai frumuseţea decorului, dar şi tipologia şi provenienţa piesei. De exemplu, în expoziţie există un vas fin din familia „Le mie donne”, un exemplar rarisim pentru că, până a fost descoperit, era cunoscut numai dintr-o veche fotografie în alb-negru. Există deja multe falsuri, mai ales printre piesele de majolică, care sunt mai uşor de reprodus decât cele de porţelan. Un desen prea grosolan sau folosirea aerografului în locul picturii trebuie să stârnească îndoieli. Pentru a fi siguri că arhitecturile stilizate şi femeile „lempickiene” îi aparţin cu adevărat lui Gio Ponti, şi nu unui abil falsificator, este nevoie de multe ori de un expert.
Au trecut 50 de ani de când, în 1961, a fost inaugurat zgârie-norul „Pirelli”, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului Milano de după război, denumit afectuos de italieni „Pirellone”. Proiectat de Gio Ponti, în colaborare cu Giuseppe Valtolina, Pier Luigi Nervi, Antonio Fornaroli, Alberto Rosselli, Giuseppe Rinardi şi Egidio Dell’Orto, el adăposteşte astăzi sediul Regiunii Lombarde. 70 de piese de ceramică, 25 de desene pregătitoare, provenite din colecţii particulare şi de la Muzeul Richard-Ginori, retrasează creaţia ceramică a lui Gio Ponti, de la operele puternic influenţate de antichitatea clasică la cele caracterizate prin perspectiva renascentistă sau prin gustul palladian pentru imaginile antichizante.

Majolicele şi porţelanurile lui sunt în centrul unei pieţe foarte vii, mai ales de la licitaţia din 2005, al cărei catalog rămâne un instrument preţios pentru pasionaţi. Cotaţiile pentu piesele cele mai importante şi rare sunt remarcabile: cu 78.000 de euro a fost achiziţionat un vas decorat cu o scenă din seria „Conversaţii arheologice”. Recent, la Torino, la casa de licitaţii Della Rocca, o pereche de vase, decorate cu alegoria „Temperanţei”, respectiv cu „Maestul de dans”, datând cam din 1930, au fost adjudecate cu ceva mai mult de 30.000 de euro, în timp ce un platou din seria „Venatoria” a fost achiziţionat la Milano, în 2009, la Porro&C, cu 23.560 de euro. Desigur, pentru temele mai răspândite, preţurile sunt mai mici, ca în cazul unei cupe din porţelan policrom „Pelegrinul din Montesanto”, cumpărată cu 11.500 de euro la Genova, sau al vasului globular „Le mie terre” pe fond albastru, din 1929, vândut la Christie’s Londra cu aproximativ 3.500 de euro.

Gio Ponti este cunoscut şi pentru proiectele sale de arhitectură (în 1971 a construit Muzeul de Artă din Denver), pentru designul de mobilier şi piese de iluminat, pentru activitatea pedagogică de la Institutul Politehnic din Milano, pentru numeroasele volume de artă, arhitectură şi design. În plus, este cofondator al Trienalei din Milano, în 1933, devenită una dintre cele mai importante întâlniri europene ale designerilor.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s