Bucharest Biennale 5

Bienala Internațională de Artă Contemporană București, generată de PAVILION – journal for politics & culture – va fi deschisă între 25 mai-22 iulie 2012 și va fi curatoriată de Anne Barlow (UK/SUA).

Bienala Internaţională de Artă Contemporană Bucureşti ajunge la cea de-a 5-a ediţie.
Proiectul aparţine lui Răzvan Ion şi Eugen Rădescu, directori ai Pavilion. Director executiv al Bienalei 5 este Andrei Crăciun.
Evenimentul este unul internaţional şi atrage privirile scenei culturale asupra României. Anul trecut Bienala a avut aproximativ 58.000 de vizitatori. Un număr mic dacă ne gândim la faptul că doar populaţia Bucureştuilui este de apropape 2 milioane de locuitori, populaţie la care se adaugă turiştii, unii veniţi special pentru acest eveniment. Bienala construiește un parteneriat puternic între București – în sine, un simbol al modului în care politicul poate fi reflectat în fiecare aspect al vieții – și restul lumii. Bienala face referința la o problemă universală care transcede contextul specific, geografic sau istoric, aceea a „rezistenței” de zi cu zi. Bienala este o structură capabilă să transforme orașul într-un spațiu al activității neîntrerupte, precum și într-un câmp de acțiune.
În esență, cultura europeană a fost rezultatul schimbului, câteodată pașnic, alteori violent care a avut loc între societăți învecinate sau grupuri sociale din cadrul aceluiași stat. Aceste forme orizontale și verticale de schimb cultural s-au desfășurat în diverse moduri: prin imitație, asimilare, disimulare, apropiere, ori prin înțelegeri mutuale sau dominație hegemonică.
Bienala își propune să opereze într-un mod sensibil și competent în tratarea cu „celălalt” ca „alteritate” din medii culturale diferite.

TACTICI PENTRU AICI ŞI ACUM

Curator: Anne Barlow

Concept:
În contextul actual al naturii schimbătoare a economiei, societății și culturii – situații care sunt adesea numite „vremuri precare” – artiștii trebuie să își negocieze adesea poziții riscante, teritorii contestate, ori situații în care activitatea culturală interacționează sau oferă un contrapunct la condiții de flux. În cadrul acestui context, Bucharest Biennale 5 reliefează creația unor artiști al căror portofoliu nu constă neaparat în situații evidente, ci mai degrabă în strategii investigative, indirecte sau informale, care posedă propria lor formă de putere.
Prin natura sa, lucrarea analitică este lentă în creare, exprimând rezistență atât vitezei și caracterului schimbător al lucrurilor cât și sentimentului de instabilitate care invadează traiul cotidian. Acțiunea de căutare, dezvăluire și prezentare a lucrurilor aflate aparent/la suprafață – o activitate care a fost susținută de Internet ca un spațiu în care artiștii pot căuta mai activ informația care „lipsește sau este ascunsă” – definește maniera în care mulți artiști lucrează astăzi.
Pe de-o parte, aceasta poate fi o zvonistică, secretele fiind dezvăluite prin seducție ori manipulare, sau ideile care sunt comunicate sau alterate de vreun fel prin transmitere.
Pe de altă parte, poate fi privită drept șlefuirea unor istorii specifice, de la civic la personal, care produce un tip de „cunoaştere” aparte, care nu este neaparat despre nostalgie și nici narativă, ci mai degrabă despre prezentarea unei perspective complexe și contemporane a vieții.
Proiectele artiștilor pentru spații și contexte din București vor atinge o varietate de surse și locații, ca o manieră de reîmprospătare a dialogului în jurul subiectelor mai vechi, re-imaginarea unor narări specifice, sau pot sugera unele noi.
Adesea, artiștii se sustrag sistemelor existente ca o modalitate de a răspunde contextelor sociale și politice care sunt mai puțin previzibile. Modul lor de a lucra reflectă o practică care este mai „evoluționistă, dinamică și receptivă, greu de definit, esențială pentru situații care se schimbă rapid sau nu sunt încă pe deplin înțelese”. Pentru unii artiști, lucrul cu structuri informale înseamnă munca împreună, pentru alții, înseamnă dezvoltarea de abordări ce sunt distinct personale și individuale. Implementarea strategiilor informale este ceva de rezonanță într-un oraș precum Bucureștiul, printre altele, unde sisteme mai formale nu par să susțină neaparat practica de artă experimentală.
În termeni de format, Bienala va fi dezvoltată în jurul unui număr de proiecte comisionate, ce se vor desfășura în locații identificate, precum Pavilion dar și în alte medii/locații educaționale, academice, și în mod ideal, locații publice și spații deschise, cum ar fi piețele publice, panourile publicitare, ecranele mass-media și vitrine. În timp ce artele vizuale formează miezul Bienalei, alte discipline precum literatura și filmul vor fi introduse în programul general oferind un format care presupune o „expoziție” la deschidere, dar care, de asemenea, se dezvoltă dinamic pe durata Bienalei.
Programul educațional se va manifesta în BB5 prin crearea de „spații de gândire” în modul în care atât expoziția cât și programele publice sunt puse împreună. Programul Bienalei va stârni curiozitatea publicului și un angajament prin diferite mijloace: componente care evoluează în timp sau care se bazează pe ideea de repetiție; moduri de angajament care sunt atât formale cât și informale în structură; conectivitate cu alte discipline; implicarea pe termen lung a artiștilor prin intermediul unor relații specifice cu instituțiile partenere, alături de elementele de surpriză și joacă, în plus față de evenimentele mai mult bazate pe teorie; și evenimente și proiecte publice.
Când vine vorba de arta contemporană, comunicarea cu publicul este complicată și poate dura ani de zile pentru că, de cele mai multe ori, educația în ceea ce privește cultura contemporană lipsește din mediul de învățământ. Cu ajutorul a trei instrumente de gândire critică (Pavilion Journal, Bucharest Biennale și Spațiul PAVILION UNICREDIT), centrul de artă contemporană PAVILION UNICREDIT are ca laitmotiv stârnirea interesului public, educarea publicului în ceea ce privește cultura contemporană și dezvoltarea în continuare a programelor stabile ale organizatorilor (Pavilion Resources Room, Residency Program, Pavilion Screenings Program și Free Academy). Scopul echipei PAVILION este de a forma un grup de oameni care va continua să educe, iar miezul acestui grup se va dezvolta pentru a ajunge și la alte tipuri de public.
Urmăriţi site-ul evenimentului: www.bucharestbiennale.org.

Şcoala este mai importantă decât un hotel

Consiliul Local Timişoara, întrunit astăzi 31 mai 2011, în şedinţă extraordinară, în Sala de Consiliu a Primăriei Timişoara, a hotărât să organizeze o dezbatere publică la solicitarea conducerii Liceului de Arte Plastice, pe tema proiectului care prevede mutarea instituţiei de învăţământ în construcţii modulare.

Elevii şi profesorii de la Liceul de Arte Plastice din Timişoara au reuşit să obţină o mică amânare în ceea ce priveşte hotărârea amplasării instituţiei în curtea Şcolii cu clasele I-VIII nr. 9, unde ar urma să-şi desfăşoare orele de învăţământ artistic.

Mesaj:
Vă contactăm cu rugămintea de a solicita Consiliului Local al Municipiului Timişoara, în numele nostru şi în interesul comunităţii locale, o solicitare de organizare a unei dezbateri publice, în baza Legii transparenţei decizionale în administraţia publică (nr. 52/2003), cu privire la „Proiectul de hotărâre din 23.05.2011, privind necesitatea amplasării de construcţii modulare în curtea Şcolii cu clasele I-VIII nr. 9 şi închirierea acestora pentru desfăşurarea procesului de învăţământ al Liceului de Arte Plastice Timişoara.”
Ne bazăm demersul nostru pe observarea următoarelor probleme de formă şi de conţinut al mai sus-menţionatului proiect de hotărâre:
Proiectul de hotărâre nu a respectat termenul de publicare înspre consultare de către factorii interesaţi şi reprezentanţii instituţiei emitente au refuzat în practică consultarea factorilor interesaţi când aceştia li s-au adresat cu variante alternative de soluţionare a problemei ce se intenţionează a fi reglementată prin proiectul de hotărâre la care ne referim. Proiectul de hotărâre, în conţinutul său, aduce atingere atât intereselor Liceului şi a beneficiarilor săi actuali şi potenţiali – prin faptul că subminează desfăşurarea procesului educativ, dar şiinteresului general – prin faptul că propune o soluţie dezavantajoasă din perspectiva cheltuirii banului public. Prezentul proiect de hotărâre propune mutarea Liceului de Arte Plastice Timişoara într-un spaţiu impropriu desfăşurarii atât a procesului de învăţământ cu caracter general (locaţia de destinaţie nu mai are avize de funcţionare ca instituţie de învăţământ) cât şi a educaţiei vocaţionale specifice pe care o oferă Liceul nostru (locaţia de destinaţie nu oferă spaţii adecvate organizării atelierelor de specialitate care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe dimensionale şi de luminozitate). În practică, mutarea, conform prezentei hotărâri de consiliu, este o desfiinţare mascată a Liceului de Arte Plastice.
Menţionăm că această mutare într-un spaţiu impropriu nu a fost solicitată nici de către reprezentanţii Liceului nostru, nici de către proprietarii clădirii actualei locaţii şi nici de către alte persoane fizice, juridice sau instituţii de care să avem cunoştinţă. Mai mult, proprietarul şi-a exprimat în mai multe rânduri în mod public şi oficial susţinerea pentru ca Liceul de Arte Plastice Timişoara să îşi desfăşoare în continuare activitatea în spaţiul său, şi a oferit municipalităţii Timişoara, în două rânduri, două oferte de reducere semnificativă a chiriei actuale, niciuna nefiind luată în considerare de către reprezentanţii Primăriei sau cei ai Consiliului Local.
În consecinţă, considerăm că prin adoptarea proiectului de hotărâre menţionat, se aduce un grav prejudiciu atât Liceului de Arte Plastice ca instituţie (prin periclitarea până la sabotare totală a procesului de învăţământ specific), copiilor şi familiilor acestora potenţial interesate de învăţământul vocaţional de artă din Timişoara (care se vor vedea nevoite să renunţe la educaţia specifică pe care o oferă Liceul în prezent), cât şi întregii comunităţi locale (prin – angajarea nejustificată a unei sume de bani de la bugetul public, sumă mai mare decât cea presupusă de locaţia actuală, respectiv – potenţiala privare a comunităţii de prospeţimea ideilor, forţa creatoare şi inovativă a elevilor şi absolvenţilor noştri).
Vă solicităm ajutorul în facilitarea unui dialog instituţional şi social care să servească satisfacerii tuturor celor trei interese legitime mai sus menţionate.
Vă mulţumesc anticipat pentru sprijin.
Tudor Vreme, membru în consiliul de administraţie al LAPT

 Micii artişti de la Liceul de Arte din Timişoara refuză să se mute în containere

Dispuşi să se lege cu sfoara de şcoală, elevii de la Liceul de Arte au organizat un protest-instalaţie. Scandalul de la Arte continuă. În timp ce elevii protestează, consilierii plănuiesc mutarea. Inspectoratul şi primăria se învinuiesc reciproc.

„Şcoala este mai importantă decât un hotel” este mesajul pe care le-au transmis elevii de la Liceul de Arte din Timişoara. Aceştia au profitat de Zilele Porţilor deschise, pentru a organiza un protest inedit, împotriva proiectului iniţiat de Consiliul Local Timişoara, de a-i muta în clădirile modulare la la Şcoala nr. 9. Tinerii artişti au adunat o serie de cutii, pe care le-au aranjat sub forma unui atelier şi au expus mesaje prin care vor să tragă un semnal de alarmă – nu se vor muta din şcoală.

„Nu vrem să facem artă în acele containere, pentru că nu avem condiţiile necesare. Ne vom lega cu sfoară de şcoală, vom dormi aici, dacă trebuie, dar nu ne mutăm sub nici o formă din şcoală”, a spus Ioana Vreme Moser, elevă în clasa a X-a. Totodată, artiştii au reprodus o formă simbolică a clădirilor modulare, pentru a explica că nu le compensează nevoile. „Nu ne vom putea desfăşura activitatea în acel spaţiu, pentru că sunt improprii profilului vocaţional. De exemplu, înălţimea lor este de numai 2,5 metri. Numai şevaletul are aceeaşi înălţime. În plus, lumina este foarte nefavorabilă”, a explicat directorul şcolii, Eugenia Banciu.

Aceasta se plânge de faptul că cei de la ISJ şi primăria nu le iau în considerare nevoile vocaţionale şi îi ignoră în deciziile luate. „Pe noi nu ne întreabă nimeni, aflăm de pe site-ul primăriei că a apărut proiectul. Ei susţin că chiria pentru clădire este prea mare, dar nu a răspuns nici unei oferte a proprietarilor. Au oferit o reducere de 43 la sută, însă nimeni nu le-a răspuns”, a declarat Banciu.
Marin Popescu, inspectorul şcolar spune însă că elevii nu vor face ateliere în clădirile modulare, ci doar cultură generală. „Atelierele le vor face la şcoala nr. 9 iar în clădirile modulare vor face orele normale. Nu noi decidem, sunt bani publici implicaţi în chirie pe care Consiliul Local nu este dispus să îl dea”, a spus acesta.
Declaraţia este contrazisă însă de către viceprimarul Adrian Orza, care susţine că aleşii locali au votat decizia inspectoratului. „Inspectoratul ne-a propus această soluţie iar clădirile acelea sunt mult mai luxoase. Nu am discutat cu proprietarii pentru că nu s-a plătit nici o chirie, până acum. Oricum, nu s-a votat încă nimic. Problema este că vor contract pe un singur an. Asta nu ar rezolva nimic”, a conchis Adrian Orza. (Renate Simion)
SURSA: Adevăul de seară

Unde începe pictura…

Expoziţie Vasile Varga
Curatori: Dan Gherman şi Andrei Rosetti
Vernisaj: miercuri, 1 iunie 2011, ora 18.00.

În perioada 1-17 iunie 2011, Galeria Forma din Deva (B-dul Decebal, Bl. 8, parter) găzduieşte o expoziţie eveniment şi document, intitulată „Unde începe pictura…”, expoziţie ce pune în atenţie personalitatea pictorului Vasile Varga. Pe simeza galeriei devene vor fi expuse lucrări de pictură, pasteluri, fotografii, note şi studii de cromatologie.

Puterea sugestivă a culorilor în munca de cercetare al lui Vasile Varga

„Sâmbăta mă duceam cu părinţii la Lipova şi acolo, pe strada de acces în oraş, întâlneam mereu o fereastră deschisă, unde vedeam, dacă mă ridicam pe vârful picioarelor, jumătatea de sus a unui tablou, reprezentând un cer în apus de soare. Mă vrăjea aşa de mult ceea ce vedeam pe durata unui timp de 2-3 paşi cât ţinea lărgimea ferestrei […] Îmi plăcea atât de mult pata galbenă a acelui cer încât îmi făceam de lucru pentru a mai trece de 2-3 ori prin dreptul ei.[1]”

Vasile Varga se naşte la data de 14 martie 1921, în satul Ususău (judeţul Arad) şi îşi petrece copilăria la Săvârşin şi la Păuliş, iar anii de liceu la Arad. Este repartizat militar la Bucureşti, unde frecventează muzeele Toma Stelian şi Krikor Zambaccian, desenează, pictează. Întors la Lipova la 24 de ani îşi improvizează un atelier, pictează în ulei în condiţii precare. Lectura celor 4 volume ale Istoriei Artei semnate de G. Oprescu îi dă curaj şi, bazându-se pe sentimentul pe care această lucrare i l-a insuflat, îi scrie autorului, expunându-i cazul său şi solicitandu-i sprijinul. Oprescu îi răspunde în două rânduri. În 1948 devine angajat al aceluiaşi muzeu pe care îl frecventase în haine de soldat, Muzeul Toma Stelian. Este avansat apoi, devenind referent principal la Ministerul Artelor. Din dorinţa de a fugi de munca de birou şi a-şi continua formarea, face cerere de înscriere la Institutul de Arte, unde este admis cu statut de audient. Nu este însă mulţumit de atmosfera atelierelor din institut, de relaţia cu profesorii pe care îi consideră distanţi. Bolnav, renunţă la şcoală, considerând că formarea sa poate continua mai bine ca şi până atunci, studiind de unul singur, contemplând natura, frecventând muzeele, dar şi expoziţiile lui Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, dintre pictorii în viaţă la acea vreme, precum şi Nicolae Grogorescu, Ioan Andreescu şi Ştefan Luchian. Îi consideră drept adevăraţii săi profesori pe cei enumeraţi dar şi pe Chardin, Corot, Monet, Pissaro, Cézanne, Gauguin, Vincent Van Gogh.

În 1949, când lucra încă la minister, îl întâlneşte pe Paul Gherasim cu care leagă o prietenie ce va dura întreaga viaţă. Îi apropie bucuria de a discuta despre Van Gogh de pildă, dar şi reacţia la spiritul vremurilor de atunci. În curtea Muzeului Aman sub directoriatul lui Al. Moscu, sau lucrând în peisaj câte doi, câte trei, se întâlnesc adesea, la acea vreme Paul Gherasim, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Aurel Cojan, Pavel Codiţă, Gheorghe Iacob, Constantin Crăciun, Ştefan Sevastre, Mircea Ionescu, Virgil Almăşanu, Ion Bitzan, Maria Chiţulescu, Alexandru Ţipoia, dar uneori şi mai vârstnicii Dumitru Ghiaţă, Catargi sau Pallady. Uniţi în jurul unor modele precum Ioan Andreescu şi „micii” olandezi, ei picteză numai cu pământuri, brunuri, ocruri. „Ni se cere să facem o artă luminoasă; ei bine, atunci noi nu mai pictăm deloc cu alb! În loc de alb, punem ocru.” Canon, studiu tehnic şi atitudine într-o perioadă în care realismul socialist era regula oficială, iar pentru plein-air era nevoie de un permis special, refuzat unora ca D. Ghiaţă ori Pallady.
În 1953 are loc o încercare comună a acestor tineri, aprobată îniţial de conducerea U.A.P., de a expune împreună cu Ghiaţă, Catargi şi Ciucurencu, în sala mare a Galeriilor Dalles. Expoziţia este compusă în două zile, după care o comisie de avizare (Maxi, Iser ş.a.) deturneză sensul expunerii. Nu mult după aceea o parte din acest grup sunt daţi afară din U.A.P., Paul Gherasim, Aurel Cojan sunt anchetaţi la sediul Uniunii pentru „Dispreţ faţă de realismul socialist şi arta sovietică”.
În 1958 Vasile Varga se căsătoreşte cu Eleonora Costescu, critic de artă.
Timp de mai bine de 2 decenii, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor. Studiază amestecul tonurilor după nişte calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în peisaj, folosind culorile rezultate în propriul atelier-laborator. Se concentrază asupra amestecului triadic, pentru care gândeşte studii de paletă, modele de studiu etc.

 „Aşa cum vacuitatea griului absolut, golul, nu are expresie şi realitate cromatică, tot aşa culoarea maxim de pură spune încă prea puţin, pentru mine. Amândouă sunt la fel de ireale, de inexpresive: una îţi răneşte ochiul cu puterea, cu violenţa ei cromatică iar cealaltă te omoară cu golul. Pictura începe odată cu mişcarea în acest spaţiu intermediar, pe un portativ imaginar pe care pictorul ştie să împingă culorile, prin diferite grade de saturaţie, în direcţiile cele mai diferite[2].”, spunea Varga într-un interviu realizat de Mihai Sârbulescu.

În anii ’70, renunţă la paletele cromatice pregătite, abandonează sistemele de studiu cromatic în favoarea unei abordări mai directe, întemeiată însă pe cercetările sale anterioare. Până spre sfârşitul vieţii Vasile Varga pictează multe lucrări, desene, pasteluri şi picturi în ulei. Foarte multe din lucrările sale sunt pictate pe ambele feţe în febra experimentării de acorduri cromatice. Expune rar fiindcă nu pune preţ pe expoziţii, premii, distincţii.

„Am reuşit să trec nepătat şi netulburat printr-o perioadă istorică tulburătoare şi maculativă[3]”, mărturisea Vasile Varga.

În anii 1973 şi 1978 publică la Editura Meridiane două volume dedicate pictorilor N. Grigorescu şi I. Andreescu (împreună cu Eleonora Costescu). Publică articole în diferite periodice (Luceafărul, România literară şi altele) sau în ghiduri ale muzeelor de artă din Arad, Lipova, Suceava, Craiova, Muzeele Simu şi Naţional de Artă din Bucureşti, cataloage de expoziţii ş.a.m.d.

În 1980, Muzeul Orăşenesc Lipova, înfiinţat în 1952 şi adăpostit în Castelul Misici (casa Sever Bocu) îşi îmbogăţeşte patrimoniul cu donaţia facută de Eleonora Costescu şi Vasile Varga. Colecţia donată cuprinde lucrări de artă românească şi universală (Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Dimitrie Ghiaţă, pictură flamandă, italiană, engleză, franceză, maghiară şi obiecte de artă decorativă – argintărie, porţelan, sticlărie, mobilier.
În 1988, Vasile Varga expune, invitat de Paul Gherasim, cu gruparea Prolog la Căminul Artei, fiind din acest an o prezenţă constantă în întâlnirile şi expoziţiile pictorilor din Prolog.

„Vasile Varga este o prezenţă aproape constantă în expoziţiile Prolog. El lucrează împreună cu grupul (Tescani, Constanţa). Ionică (Ion Grigorescu n.n.) e de părere că Vasile Varga poate fi considerat, în felul său, un „avangardist”. Solitarele studii ale lui Varga asupra culorii, studii foarte serioase şi profesate pentru nimeni altul, decât pentru el însuşi, îl singularizează ca pictor. Câtă alchimie stă în tablourile lui „tradiţionaliste”! Însă pictorii au cu toţii o alchimie a lor, aşadar motivaţia prezenţei lui Varga în grupul Prolog este nu atât alchimia, cât zodia racului: Paul Gherasim şi Vasile Varga sunt prieteni din tinereţe. Paul l-a invitat pe Varga să expună cu grupul, căci îl cunoştea mai bine decât oricare dintre noi. Iar Vasile Varga s-a integrat foarte bine în grupul Prolog![4]” (fragment din Dosar Prolog).

Familia Varga se stabileşte definitiv la Lipova în anul 1992 cu gândul de a întemeia aici o fundaţie care să poată oferi tinerilor dornici să se formeze în domeniul artelor, o rezidenţă cu ateliere de profil, un centru de documentare etc. Începe construcţia atelierelor, are loc o nouă donaţie, Municipalitatea primeşte o bibliotecă cu caracter predominant de istorie şi critică de artă, alcătuită din mii de volume (cărţi şi periodice de specialitate), reproduceri de artă ordonate pe ţări şi artişti, diapozitive, clasate la fel, precum şi un material documentar (traduceri din limbi de circulaţie şi studii de istoria artei româneşti şi universale).

Eleonora Costescu trece la cele veşnice în 2002. Urmează 3 ani de suferinţă în care Vasile Varga, bolnav, cu o alură şi un entuziasm amintind de ultimele înregistrări video cu Petre Ţuţea, încearcă să lase în rânduială materializarea acelui gând de a face din Lipova un loc fertil pentru pictori, pentru formarea în artă. Este vizitat în câteva rânduri de prietenii din Prolog, de criticul de artă Mircea Oliv, de alţi apropiaţi. Constantin Flondor îl vizitează în acei ani împreună cu studenţi de la Facultatea de arte din Timişoara (gruparea Noima). În 2005 fundaţia Interart Triade publică volumul Van Gogh semnat de Eleonora Costescu şi Vasile Varga.

Se stinge din viaţă în 2005, an în care prietenul său Paul Gherasim reface într-o nouă variantă, expoziţia grupului Ioan Andreescu în curtea mânăstirii Stavrololeos, locul unde funcţiona între anii 1881 şi 1888, „Sala Stavropoleos”. În acea sală avusese loc (în 1882) prima şi singura expoziţie personală a lui Andreescu.
„…mi-a fost indiferent dacă subiectele mele erau unele sau altele, mai aproape sau mai departe de căutările unuia sau altuia. Pot mărturisi cu secretă şi vinovată mândrie că am descoperit în Andreescu profunzimi şi valori pe care marea lume nu s-a învrednicit încă să le descopere…[5].”, se destăinuia Vasile Varga. (Andrei Rosetti)

Mulţumiri: Grupării Prolog, Fundaţiei Eleonora Costescu şi Vasile Varga – Lipova, domnului Sorin Costina – Brad, pr. Ioan Bizău – Cluj-Napoca, Socieăţii Culturale „Izvorul” – Lipova, Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Deva.
Partener media: artavizuala21

---

[1]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.
[2]Vasile Varga – Despre ucenicie, interviu realizat de Mihai Sârbulescu, Editura Anastasia, 2002.
[3]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.
[4]Mihai Sârbulescu – Dosar Prolog, Editura Ileana, Bucureşti, 2011.
[5]Mărturisiri – fragment din ciorna textului pentru expoziţia personală din 2003, Galeria Naţională Delta, Arad.

Avangardă, avangardă…

Vasile Varga

Dosar Prolog de Mihai Sârbulescu

29 aprilie 2004. Vernisajul expoziţiei Prolog, la Arad. Este o zi frumoasă, cu soare. Vorbeşte Oliv Mircea, ne laudă… Vorbeşte şi părintele Justin Marchiş, la invitaţia lui Paul; ne laudă şi el.

Zilele frumoase se prelungesc la Lipova, la reşedinţa lui Vasile Varga. Paul îi scotoceşte prin cartoane, în căutarea celor mai caracteristice, pentru o expoziţie la Bucureşti: „Nu ştie Vasile să aleagă. N-a avut timp. Mi-a lăsat mie să mă ocup de asta!”. Vasile Varga a lucrat enorm. Majoritatea cartoanelor lui sunt pictate pe ambele feţe. Nu s-a îngrijit nici de fard, nici de posteritate. Activitatea de-a experimenta acorduri l-a absorbit cu totul. Odată încheiate, picturile lui sunt foarte precis numerotate, datate, inventariate pe ud, în pasta crudă, după o socoteală pentru mine sibilinică; însă nu sunt de obicei semnate. Se vede că-l interesează doar uzina, maşina cu aburi, laboratorul – care funcţionează foarte bine, duduie din plin.

În acest laborator, Varga îmbracă halatul de lucru. Oare şi-n teama de a nu-şi murdări hainele cu vopsea? Eu, unul, cred că mai mult din candoare, din nevoia de a-şi confirma, sie însuşi, statutul de cercetător. Preţ de două decenii, cel puţin, Vasile Varga s-a adâncit într-un studiu foarte personal şi foarte îndârjit asupra culorilor, asupra felului în care acestea se aprind şi se sting una pe alta, în amestec. Cumpăra vopsele din magazin, golea tuburile de conţinut, amesteca tonurile după nişte calcule ale lui, foarte sofisticate, apoi le reintroducea în cămara lor de plumb şi mergea cu muniţia asta la peisaj, să experimenteze rezultatul. El are mape întregi cu palete, cu fişe, cu note, în caiete şi foi volante, privitoare la pulsul şi temperatura pacientului (culoarea) – ca un doctor. Mapele astea sunt, în sine, o comoară. Dar mă întreb dacă se va afla vreodată cineva care va şti să le descifreze, să le pătrundă sensul. Găseşti, printre rafturile din atelierul său, chiar şi demonstraţii tridimensionale, figuri de carton colorat, unele amintind vechiul ceas solar, altele fără memorie – toate demne de a deveni posibile tratate sau teze de doctorat privind meseria de pictor.

Apariţia lui în grupul Prolog a nemulţumit pe mulţi. Nu-i greu de ghicit motivul.
Ignorat de medii, Varga ducea o existenţă destul de însingurată. La sfârşitul anilor ’60 şi mai departe, în deceniile ’70 şi ’80, după ce şnurul interdicţiilor se lărgise, iar vechii maeştrii muriseră, atenţia lumii noastre artistice era fixată pe avangardă; pe noua avangardă, deosebită de cea interbelică. Dacă frunzăreşti paginile revistei Arta, din acei ani, descoperi că, în ciuda câtorva texte de rutină, dedicate expoziţiilor oficiale, ori unor ştabi ai zilei, cu funcţii de conducere în U.A.P., nucleul revistei prezintă, cu multă căldură şi interes mai mult materiale dedicate unor manifestări considerate a fi de avangardă. Era vremea când şcoli de artă precum Liceul de Artă din Timişoara sau „Nicolae Tonitza” din Bucureşti îşi restructurau în chip radical programele de învăţământ, în sensul înnoirii, al modernizării. Iniţiatorii schimbării erau nişte profesori foarte sensibili la noutăţile pedagogice de pretutindeni, fiind ei înşişi artişti angajaţi în avangardă.

România respira prin artiştii ei!
Aceştia puteau lucra în atelierele lor ce doreau, orice, oricât de nonconformist, de provocator. Nu-i controla nimeni. Şi, până la un punct, puteau chiar şi expune în public orice şi oriunde. Până şi la Muzeul Partidului se organizau expoziţii de avangardă! Toţi cei interesaţi de actualităţi artistice din lumea largă erau cu informaţia la zi, o întorceau pe toate feţele, o dezbăteau în gazete, în ateliere, în cârciumi… Eu, unul, după terminarea Institutului, în 1981, auzeam vorbindu-se, printre colegi, numai de conceptualism, neodadaism, mail-art, land-art, body-art, bad-painting, performance, instalaţie, neoexpresionism, postmodernism, transavangardă – unele dintre acestea topite, cumva, într-o variantă autohtonă, care gravita în jurul ideii de arhetip. Galeria tineretului, Atelier 35, pe lângă care funcţiona şi un cenaclu, prezenta aproape exclusiv numai discuţii de înnoire.

…Avangarda făcea furori, devenise mondenă. Lumea cu obraz subţire dădea năvală, lua cu asalt orice ocazie de-a fi de faţă la o manifestare de-a ei. („Să vezi cu ce vine cutare!…”) […]
Interesul pentru nou, pentru arta cea mai recentă, pentru sincronismul european era atât de mare, încât nu-i de mirare că un pictor ca Vasile Varga, care n-a avut niciodată nimic comun cu avangarda, fusese uitat aproape cu desăvârşire.
La vederea lui, avangarda română a strâmbat din nas, ca un degustător specialist în faţa unui vin răsuflat: „Pe acesta de unde l-aţi scos? Credeam că sunteţi cu mine. Acum v-aţi trădat!”
Atunci s-a declanşat ofensiva împotriva grupului. Să fi invitat, în locul lui Varga, vreun artist mai şic, ar fi mers, dar aşa…

Dar aşa a fost, pentru că numai aşa putea fi. Iar avangarda română avea temeiuri de supărare – deoarece grupul debutase el însuşi printr-o aură de avangardă, pentru care pleda activitatea de până atunci a majorităţii expozanţilor. Să socotim: Tinu Flondor, clar; Paul Gherasim, la fel de clar, deşi mai învăluit, mai discret; Christian Paraschiv, clar, deşi mult mai tânăr; subsemnatul, recent absolvent, care promitea şi el; şi excepţia, Horea Paştina, care s-a ţinut totdeauna departe de tentaţiile modernismului. Anul următor s-a adăugat Horia Bernea: clar; şi Valentin Scărlătescu, care practica un neoexpresionism destul de prizat în acele momente, mai ales de tineri. După pedigriul membrilor, aşadar, Prolog oferise drept garanţie altfel de speranţe. Şi era limpede că, la această a treia expoziţie (martie 1988, Căminul Artei), odată cu apariţia celei de-a doua excepţii de la regulă – Vasile Varga – Prolog s-a trădat, şi-a dat arama pe faţă. O cacialma!

Totuşi, descoperirea că nu-i mare lucru de capul grupului nu putea deranja pe nimeni. Grav, cu adevărat, a fost faptul că Prolog s-a trădat, trădându-şi totodată colegii de avangardă, care se trezeau lăsaţi de izbelişte de unii dintre cei mai curajoşi tovarăşi de drum.
Asta nu se cuvenea s-o facă! Ce-o să mai creadă Parisul? Ce-au să spună Londra şi New-Yorkul?

Avangardă, avangardă… Care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei ce vin la tine! De câte ori am vrut să adun pe fii tăi, cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar n-aţi vrut! Iată, casa voastră vi se lasă pustie.
(fragment din Dosar Prolog de Mihai Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti 2011)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Unde începe pictura…
Expoziţie eveniment la Deva
Colecţia de artă al lui Sorin Costina

O nouă ediţie a „Ziarului neconvenţional”

Galeria Galateca din Bucureşti, aparţinând Bibliotecii Centrale Universitare Carol 1, găzduieşte în perioada 20 mai-30 mai o nouă ediţie a expoziţiei colective organizată de
Paula Ribariu şi prietenii ei, sub egida
Ziarului Neconvenţional – Manuscris, ediţia 2011.

„Este vorba despre o solidaritatea care s-a născut în jurul ideii de supravieţuire a artei. Pentru mine arta înseamnă sacralitate, ceea ce descoperim dincolo de vizibil. În spatele fenomenelor artistice se găseşte o realitate spirituală spre care arta tinde: or toţi artiştii care sunt implicaţi în acest act, sunt interesaţi de această privire, scrutând dincolo de suprafaţa opacă a peretelui, a pânzei, a imaginii”, spune Paula Ribariu.

Expun: Alma Redlinger, Ervant Nicogosian, Adriana Bittel, Pavel Şuşară, Constantin Abăluţă, Alexandru Chira, Lucian Ţăran, Mirela Hagiu, Sanda Buţiu, Mircea Barzuca, Liviu Stoicoviciu, Daniela Chirion, Adela Edu, Radu Comşa, Alexandru Rădvan, Nicolae Macovei-Makovei, Kadie Schmidt-Hackenberg, Georg Janthur, Letiţia Gaba, Paula Ribariu.

„Ziarul neconvenţional” este publicaţia editată de mai mulţi ani de plasticiana Paula Ribariu, ca o formă de protest faţă de statutul artistului contemporan, pe de o parte, ca o modalitate de a evidenţia autenticitatea actului creator, indiferent de stilul fiecărui artist şi al formei lui de racordare la existenţă, pe de altă parte. Tipărit la computer, în câteva zeci de exemplare, difuzat din mână în mână, „Ziarul neconvenţional” este, el însuşi, o formă de manifestare a conştiinţei estetice.

Ciclul de expoziţii curatoriate de Paula Ribariu sub această siglă a adunat, de-a lungul anilor, atât numele consacrate ale artelor vizuale româneşti, cât şi tinerii ale căror lucrări dovedesc căutarea unui drum propriu, întemeiat pe originalitate şi pe calitatea artistică indiscutabilă.
Interesantă în concepţia Paulei Ribariu este includerea în acest demers, alături de plasticieni, şi a unor scriitori ca Adriana Bittel şi Constantin Abăluţă, prezenţi cu file de manuscris, sau a unor critici de artă, cum ar fi Pavel Şuşară, care însoţeşte acest demers de mai mulţi ani.

Anul acesta expun la Galateca câteva personalităţi din „vechea gardă”. La intrarea în expoziţie vizitatorul este „primit” de Alma Redlinger, a cărei „Natură statică”, cu un desen puternic, în echilibru perfect cu pata de culoare pusă alert, mărturiseşte aceeaşi capacitate de îmbinare a a rigorii constructive şi a emoţiei.

Pentru Alexandru Chira, pictura este, în primul rând, „una cosa mentale”. Compoziţia sa, perfect structurată, sub semnul „Casei geometrului”, cu elementele ce par să plutească în spaţiu, conţine o poezie aparte, ce transpare din formele epurate ale corpului uman şi ale obiectelor.

Tot poezie, altfel „scrisă”, respiră peisajele Sandei Buţiu, delicate, scăldate într-o lumină tamisată.

Drama intră în expunere cu Ervant Nicogosian, pictorul pentru care în ultimii ani albul şi negru, cu valorea simbolică a luptei dintre bine şi rău, „colorează” pictura-obiect, într-un gest de evadare, de direcţionare spre o altă lume a gândului, dincolo de vicisitudinile existenţei cotidiene.
Reminiscenţe suprarealiste combinate cu geometrii visate domină lucrările lui Mircea Barzuca. Şi, desigur, Paula Ribariu, cu simbolistica sa dublată de siguranţa gestului, a punerii în pagină, a arhitecturii interioare a operei, păstrează acea prospeţime a limbajului bazată pe o adevărată performanţă a meşteşugului cu care admiratorii creaţiei ei sunt deja obişnuiţi.

Între artiştii tineri se remarcă, în primul rând, Alexandru Rădvan, cel criticat de multe ori pentru „pornografie”, pentru violenţa lucrărilor sale întotdeauna incomode. Întrebările lui vizând problemele esenţiale ale umanităţii au întotdeauna un răspuns în care tragismul şi revolta se împletesc, ca şi în „Om mâncându-şi inima” din actuala expoziţie. I se alătură, într-un cu totul alt ton, Daniela Chiron. Diversitatea modalităţilor de abordare plastică este asigurată de operele semnate de Angela Edu, Radu Comşa, Nicolae Macovei, Nicolae Ţăran şi Liciu Stoicoviciu.

Ediţia din acest an îşi propune şi o incursiune critică în actul de creaţie. Aproape fiecare artist îşi însoţeşte lucrările cu texte olografe despre credinţele lui estetice şi, evident, despre lucrările expuse.

Demersul Paulei Ribariu este pornit din conştiinţa existenţei artistului în cetate. Este răspunsul acestei creatoare la deteriorarea vieţii culturale, a instituţiilor care ar trebui s-o susţină, ale breslei sau altele, la dispariţia multor spaţii epoziţionale. Expoziţiile ciclice sub sigla „Ziarului neconvenţional”, chiar dacă pot părea o picătură într-un ocean, au importanţa gesturilor generoase nu numai din punct de vedere strict profesional, dar şi larg social. Cuprinderea în sânul unei aceleiaşi manifestări a artiştilor din diferite generaţii este menită să includă sub semnul relaţiei dintre artist şi umanitate atât arta, să-i spunem tradiţională, cât şi pe cea acuzată de interesul exclusiv pentru noutate şi şoc vizual, în măsura în care ambele dovedesc calităţi estetice indiscutabile. Lirismul ce pare izgonit din societatea contemporană trăieşte, în această expoziţie, ca şi în cele care au precedat-o, alături de raportarea violentă la lume, picturalitatea în sensul ei tradiţional se învecinează cu rigoarea lucrului pe computer, gestului plasticianului îi răspunde cuvântul poetic sau critic.

Demersul Paulei Ribariu este unul integrator, în numele artei, al culturii, al întoarcerii trăirilor către valorile permanente ale existenţei spirituale într-un moment dominat de incidental.

Duminică, 30 mai a.c., ora 16.00 va avea loc o masă rotundă despre situaţia artelor plastice româneşti contemporane, organizată de criticul de artă Pavel Şuşară, la care sunt invitaţi artişti, critici, scriitori, ziarişti. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro