E albastru, atunci este Yves Klein. Pentru că albastrul se identifică cu Yves Klein. Albastrul este culoarea prin care opera artistului francez a rămas întipărită în memoria noastră.
Klein a devenit faimos sub numele de „Yves – Monocromul”. Prin intermediul acestei culori el a lăsat o impresie atât de puternică, cifrată şi codată, a unei poetici estetice în domeniul limbajului vizual, care depăşeşte condiţia umană, pregătind-o pentru ceea ce va urma. O idee proprie prin care poţi experimenta formele universului ca limbaj al semnelor.
Ieri s-au împlinit 83 de ani de la naşterea lui Yves Klein (28 aprilie 1928 – 6 iunie 1962), considerat un artist major al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Artistul francez a desfăşurat o extrem de variată şi, în acelaşi timp, scandaloasă activitate artistică pentru mulţi dintre contemporanii săi.
Totul s-a încheiat tragic, atunci când artistul, în vârstă de numai 34 de ani moare, în urma celei de-a treia crize cardiace (cea dintâi a avut loc imediat după vizionarea, în cadrul Festivalului de film de la Cannes, a documentarului Mondo Cane, cu o lună mai devreme).
Viziunea sa despre demersul artistic este unică. Asta îl deosebeşte de contemporanii săi, chiar şi de cei din grupul Noilor Realişti[1]. Lucrările lui par văzute printr-o lentilă, devenind o analiză a obiectelor din natură. Coborând în inima lucrurilor el analizează reacţia psihologică asupra mutaţiilor care au loc în jurul nostru. Yves Klein a studiat, între anii 1942 şi 1946, la École Nationale de la Marine Marchande şi, concomitent, cea de limbi orientale, practicând judo ca o „primă experienţă a spaţiului spiritual” (devind instructor de arte marţiale). Pornind de la reacţia publicului, Klein a realizat diverse pânze cu scopul de a expune, în fapt, gânduri. El considera că frumuseţea este preexistentă la nivel invizibil, iar menirea artistului este de a o surprinde în aer, materie sau epidermă şi de a o dezvălui, opera de artă fiind o urmă a acestei comunicări. Tablourile lui Yves Klein au o gândire conceptuală nouă pentru perioada în care îşi desfăşura activitatea artistică, acum el fiind văzut ca un artist postmodernist timpuriu. Lucrări abstracte „a unui experiment monocrom”, dat în principal de culoarea albastră, au făcut ca unii critici new-yorkezi să numească arta lui ca fiind neo-dadaistă. Klein a experimentat diverse metode de aplicare a vopselei fiind obsedat de cucerirea spaţiului prin „impregnarea sensibilităţii omului în acest spaţiu”, pe care îl considera „atât de râvnit”. Acoperea uniform pânze sau obiecte cu pigmenţi puri, realizând monocromii denumite International Klein Blue (lucrări brevetate sub denumirea de I.K.B. în 1960), pentru cele în care folosea albastru, International Klein Pink, pentru cele în roz sau International Klein Gold, pentru cele realizate cu aur.
I.K.B. şi impregnarea materiei cu albastru, culoare pe care artistul o considera „fără dimensiuni şi care aminteşte de cer şi mare, adică tot ceea ce e mai abstract în natura tangibilă şi vizibilă”, devine un mediu de lucru pentru a realiza bureţi şi organisme marine vii odinioară, într-o estetică în care natura se metaformozează în sculptură. Impactul vizual al I.K.B.-urilor vine din dependenţa sa pentru ultramarin, culoare prin care valorifică esenţa lucrurilor. În aceeaşi logică, o reproducere după un Sclav al lui Michelangelo devine o sculptură faimoasă de tip ready-made. Albastrul lui Klein e atât de profund, încât nu ştii dacă e un vid iluminat sau o suprafaţă bidimensională. Tonul halucinant şi ireal reflectă preocuparea obsesională a artistului pentru spaţiu. Prin impregnare, adică acoperirea unor obiecte cu albastru, Yves Klein înfăptuieşte aşa-numita „revoluţie albastră”. De la primele pânze monocrome, din anii ’50, până la ultimele picturi de foc, el reduce spectrul culorilor la albastru – substitut pentru aer sau vid – din care se naşte spiritul şi imaginaţia.
O parte din preocupările spirituale ale artistului se îndreaptă către doctrina ezoterică a rozicrucienilor. „Alchimia, împreună cu Kabbala, astrologia, sufismul de la intelectualitatea şi spiritualitatea arabă, sunt numai câteva dintre marile învăţături”, spune Magul Suprem. Rozicrucienii nu folosesc alchimia pentru a obţine aur. Şi nici tarotul pentru a afla ce le oferă ziua de mâine. Nu apelează la kabbala pentru a atrage de partea lor adepţi. Scopul lor este mult mai înalt. Este vorba despre o acumulare de idei şi viziuni, despre cum progresează omenirea. Yves Klein foloseşte logica unei „alchimii” când, prin acoperirea cu foiţă de aur, transformă un obiect comun în artă. Aurul simbolizează spiritualitatea, interioritatea imaterială a obiectelor, sufletul lor, iar scopul artistului a fost să prezinte spectatorului „o posibilitate de iluminare a materiei picturale colorate care să facă orice stare fizică, fie piatră, stâncă sau nor, să devină obiect de călătorie prin impregnare. Toate acestea pentru transformarea sensibilităţii umane în sensibilitate cosmică, fără nici o limită”, susţinea Klein.
Cosmogoniile, pânze pictate liber pe care vopseaua încă nu s-a uscat, sunt expuse de Klein intemperiilor şi amprentei naturale a plantelor, devenind astfel parte integrantă din corpul lucrării, prin intermediul aleatoriului asumat. „Stările-moment ale naturii”, cum le numeşte Klein, devin instrumente impersonale de intervenţie în „carnea picturii”, înlocuind pensula, pe care artistul o considera un instrument „psihologic depăşit”. Începând cu anul 1959, Yves Klein concepe proiecte utopice de arhitectură, de aer şi de climatizare, la scară planetară, menite să devină „o eventuală etapă în calea imaterializării arhitecturii”, proiecte concretizate prin desene şi machete.
Picturile focului fac parte din etapa Iluminării Materiei, dar, ca noutate, este prezentă o nouă forţă – focul, ca parte conceptuală a lucrării. Yves Klein foloseşte bucăţi mari de hârtie, carton, pânză sau tablă ignifugate, amprentate în prealabil prin atingerea suprafeţelor lor cu trupuri ale unor femei unse cu grăsime, pentru a creea desenul, apoi, acesta este transpus cu ajutorul aparatului de sudură. Deşi utilizează conturul formelor feminine, doza de aleatoriu rămâne mare, pentru că focul are propria lui raţiune, ca şi în cazul desenelor naturii pe pânză. Aleatoriul, hazardul şi întâmplarea sunt principalele mijloace la care apelează Yves Klein în transpunerea operei lui ca obiect/producţie cu încărcătură emoţional-estetică.
Yves Klein prin creaţia lui a atins zone culturale şi artistice care au fost explorate zeci de ani mai târziu. El a reinterpretat imaginea şi a reformulat istoria picturii. A fost printre primii performeri, a atins zone ale artei care sunt cunoscute ca body-art, land art sau instalţie şi a dat tonul disoluţiei graniţelor între disciplinele artistice. Este un creator a cărui puternică şi diversă experienţă artistică continuă să bântuie contemporaneitatea noastră postmodernă. (Grigore Roibu)
[1] Criticul Pierre Restany a fondat grupul Nouveau Realisme (Realismul nou) în apartamentul lui Klein, pe data de 27 octombrie 1960, membrii fondatori fiind Arman, Francois Dufrene, Raymond Hains, Yves Klein, Martial Raysse, Daniel Spoerri, Jean Tinguely şi Jacques Villeglé, iar Niki de Saint-Phalle, Christo şi Deschamps s-au alăturat mai târziu.
artavizuala21 