Ultimul interviu cu Ioana Nemeş

Ioana Nemeş (1978 Bucureşti-2011 New York) a absolvit Universitatea de Arte Plastice Bucureşti, secţia Foto-Video (2000-2005). Înainte de a ajunge artist vizual, Ioana Nemeş a urmat studiile de educaţie fizică şi sport. Practica handbalul, însă un accident la genunchi a determinat-o să se reorienteze, specializându-se în artă. A avut rezidenţe în 2010 – C-tin Brâncuşi, Cite des Arts, Paris (3 luni), 2009 – ICR Stockholm (1 lună), 2007 – ICR London with Liste Noire (1 lună), 2003 Kulturkontakt, Vienna – (3 luni) şi în 2011 – Art In General & Pavilion, SUA. Art in General este un spaţiu dedicat artei contemporane din New York, care în data de 19 aprilie a.c. a găzduit o acţiune şi un dialog al Ioanei Nemeş cu Andrea Codrington Lippke, critic de artă, editor şi colaborator al unor prestigioase publicaţii şi edituri precum The New York Times, I.D. Magazine, The Washington Post, Cabinet sau Phaidon Press. Conversaţia a tratat proiectul „Monthly Evaluations” (2005-2010) al Ioanei Nemeş şi recenta sa expoziţie personală „Times Colliding”, vernisată în data de 25 martie la cunoscuta instituţie newyorkeză.

Proiectul de autoevaluare „Monthly Evaluations” al Ioanei Nemeş s-a desfăşurat pe o perioadă de cinci ani, începând din 2005. În tot acest timp, artista şi-a propus înregistrarea obiectivă a gândurilor şi experienţelor sale zilnice, făcând apel la o serie de parametrii fizici, emoţionali, intelectuali sau financiari şi, incluzând arbitrariul, în funcţie de care a descris şi măsurat zilele. Astfel, fiecare zi a fost înregistrată, codată cu ajutorul culorilor, analizată şi clasată. În final acest proiect a devenit un catalog al experienţei personale.

În continuare vă prezint un ultim interviu al artistei, acordat pentru Modernism.ro, lui Cosmin Năsui, curator şi specialist în arta contemporană românească şi bursa tablourilor.

 „Nu mai ai unde să fugi pentru că deja eşti înăuntru”

Cosmin Năsui: Care sunt reperele tale stilistice?

Ioana Nemeș: Îmi plac câţiva artişti, dar de obicei cei care au un discurs diferit de al meu. Îmi plac artiştii care îşi pun sufletul pe tavă, cu toate că lucrul ăsta poate fi interpretat în toate felurile, îmi plac artiştii emotivi, iraţionali, demenţi. Îmi mai plac artiştii care recunosc mediul pervers în care se scaldă şi care joacă după regulile acestui sistem. Dacă ar fi să concentrez răspunsul la o propoziţie, ar fi aceea că îmi plac artiştii care sunt sinceri cu ei înşişi în primul rând, pentru că asta se vede şi în lucrările lor.

– Sunt de găsit reperele artistice în muzee sau în ateliere?

– Am fost foarte influenţată de realitatea din jurul meu, de contextul în care trăiam în acel moment. Ce se întimplă în jurul meu era mult mai direct, mai live şi mai interesant, chiar dacă mai dureros, decât ce se întâmplă în cataloage şi reviste de artă. Modul estetic pe care l-am ales a fost cel mai potrivit pentru a-mi comunica ideile cât mai bine cu putinţă. Reperele artistice nu înseamnă nimic fără un conţinut pe măsură.

– Ai avut maeştri?

– Da, Iosif Kiraly a fost pentru mine cel mai important profesor din şcoală. A reuşit să spargă cumva amorţeala şi monotonia orelor de facultate. A reuşit să predea fără să predea, să mă facă să caut informaţii şi în afara orelor de curs. Pot spune că el mi-a conturat şi felul de a gândi, atunci, în primii ani, când habar n-aveam ce vreau să fac şi cum, îndreptându-mă indirect spre arta conceptuală. Chiar dacă acum nu mai sunt artist, felul ăsta de a gândi în spirală logică mă ajută şi în drumul pe care l-am ales (fashion design). E aproape ironic pentru că lui nu-i prea plăcea fotografia de modă! Se şi observă cât de importantă a fost prezenţa lui în acele momente, pentru că în următorii ani a apărut ceea ce s-a numit atunci generaţia 2000. Chiar dacă acum se dovedeşte a fi doar o generaţie confuză şi leneşă.

– Ai urmat învăţăturile maeştrilor? Dacă nu, în ce mod le-ai ocolit?

– Întotdeauna am pus la îndoială regulile unui sistem. M-a fascinat ideea că în spatele fiecărei reguli există nişte interese care s-ar putea să nu mă reprezinte pe mine, dar pe care mi se cere să le respect. Întotdeauna am fost pentru libertatea individului, oricit de bolnăvicioasă sau în afara legii ar părea această libertate.

– Aparţii unei şcoli de pictură, grafică, sculptură, fotografie, decorative etc.?

– Aparţin unei şcoli de pictură, sculptură, grafică, fotografie etc.? Nu cred. Mă îndoiesc. Câţi dintre cei care au terminat cursurile secţiei Foto-Video au făcut asta după terminarea studiilor? Asta chiar este o întrebare.

– Ai aversiune faţă de învăţământul artistic românesc?

– Am o aversiune pentru întreg sistemul de învăţământ românesc şi nu doar pentru cel de artă. Atâta timp cât profesorii vor fi compensaţi cu salarii ce ating limita penibilului, cât bugetul pentru învăţământ nu contează pentru guvern, învaţământul românesc va fi tot aşa, îmbătrânit, anchilozat şi absurd. Trebuie să menţionez şi lipsa flexibilităţii, cei mai buni studenţi nu au reuşit să termine niciodată Facultatea de Artă pentru că orice libertate era imediat sancţionată.

– Eşti dezamagită de arta românească?

– Arta românească este la nivelul potrivit stării de fapt a întregii realităţi româneşti. Suntem primitivi şi avem un drum foarte lung de parcurs până la civilizaţie, şi când spun civilizaţie, nu-mi iau neapărat ca reper Vestul.

– Îţi pare rău că nu ai plecat din ţară?

– Am tot plecat şi m-am tot întors. Ideea de fugă pare naivă acum, după 17 ani de la Revoluţie. S-a perimat. Nu mai ai unde să fugi pentru că deja eşti înauntru. Eşti cetăţean european cu drepturi depline, nu?

– Ţi-a fost recunoscut talentul în România?

– Sistemul comercial inexistent m-a frustrat întotdeauna. Faptul că pur şi simplu ceea ce faci nu contează pentru nimeni.

– Estul poate deveni mai interesant dacă nu mai aleargă în direcţia Vestului?

– Categoric. Deja este.

(Interviu realizat de Cosmin Năsui)
SURSA: Modernism.ro

Faţă în faţă cu negaţia

Strigătul de revoltă al lui Duchamp

Puţin înainte de a-şi încheia lunga viaţă, Marcel Duchamp (1887-1968) făcea o mărturisire ciudată pentru un om care în toată cariera sa a avut un spirit de revoltă, revoltă lucidă, considerată uneori nihilistă, dar care a „îmbrăcat” forma ironică a unui sarcasm ce decurge din spiritul vremii. Duchamp spunea: „După doi ani de la moartea mea se va vorbi mult mai puţin despre mine. Am avut o viaţă minunată, o imensă dorinţă de a trăi. Am avut noroc, un noroc fantastic. N-am petrecut nici o singură zi fără să mănânc…[1]”. Chiar şi în această frază, Duchamp a strecurat un umor sardonic şi neliniştitor.

Detaşându-se de idealul clasic a picturii lui Cézanne, Duchamp se angajează pe o nouă cale, radicală şi revoluţionară, cea a revoltei. Perioada anilor 1911-1914 a fost cea mai fertilă din cariera sa creatoare. Atunci au luat naştere 5 din cele 20 de lucrări tematice ale artistului, producţii plastice ce se recomandă prin lipsa totală de sens, amestecând ironia cu absurdul. Dincolo de nihilismul şi de enormităţile sale, care au anulat uneori arta, Duchamp îşi striga protestul pledând pentru o libertate absolută. Mulţi artişti contemporani încearcă să-l copieze pe Duchamp. În multe galerii, în care am intrat, am văzut istalaţii care mi-au adus aminte de ready–made-urile lui Duchamp. Începând din anul 1912, căutările vizuale ale artistului francez se îndreptă spre experimentele avangardei, fiind iniţiatorul unor direcţii care ating domeniul maxim al revoltei. În ultima perioadă a vieţii, Duchamp nu se mai considera dadaist, nici artist, ci jucător de şah. El dorea să-şi arate forma maximă de protest în faţa artelor convenţionale. A fost cel care a deschis calea celor ce vor trimite artele spre a se „dizova în starea de flux”, spre atitudini ca anti-poezia, anti-muzica sau anti-arta, manifestări în care oricine poate deveni un creator (Fluxus, 1961). Joseph Beuys a provocat şi a avut mereu un mesaj de transmis societăţii, plecând de la ideile pe care Duchamp le promovase. De fapt, pentru ei arta ţinea de o atitudine, de un mod de a privi lucrurile şi de a te implica. Duchamp a luptat împotriva tuturor convenţiilor de orice fel, ajungând la o formă de subversiune disimulată, chiar primejdioasă, cea a ironiei nimicitoare. Dar, să revin la cei care doresc reluarea unor teme ale lui Duchamp, descoperindu-le brusc, acum, în postmodernitate, fără a avea nimic din conceptul ideologic al acestuia. Instalaţiile care reproduc ceea ce artistul francez făcea în prima jumătate a secolului trecut, de cele mai multe ori, nu au nici un mesaj. Duchamp avea un principiu, ridicând în faţa acestuia un anti-principiu, pentru a pune totul în discuţie. Sarcasmul ironic al revoltei lui a ajuns acolo încât să se nege pe el însuşi. Ready-made-urile lui Marcel Duchamp au marcat o revoluţie în domeniu artelor din perioada modernă.

Lucrarea, realizată timp de 8 ani, între 1915-1923, intitulată La mariée mise par ses Célibataires, tinde spre abstracția completă. Instalaţia constă dintr-o imensă placă de sticlă, de 3 metri înălţime, pe care au fost prinse câteva forme din cositor ce figurează: „o epopee mistico-mecanică a dorinţei în dragoste”. Mireasa atârnă de firmament comunicând, prin antene delicate, cu potenţiali curtezani, traşi de firele aproape nevăzute ale dorinţei. Acestă lucrare este, în opinia criticului de artă J. Cassou, „o sinteză a iniţiativelor deliberate şi umoristice anterioare, momentul cel mai straniu pe care l-a putut produce gratuitatea, atunci când ea simulează răbdarea şi metoda unei elaborări concentrate[2]”. Dacă aparatul de fotografiat şi, apoi, cinematografia i-a răpit artei rolul de a ilustra realitatea, atunci arta a trebuit să-şi extindă graniţele tot mai mult în câmpul realităţii înseşi. Aristotel, care se făcea a nu mai şti dacă trăiește înainte sau după războiul troian, ne face să ne punem şi noi întrebarea: în ce epocă trăim noi, înainte sau după avangardă? Filozoful şi criticul de artă Philippe Sers a mers până la a contesta veridicitatea evenimentului plastic în care Duchamp expunea pisoarul semnat, declarând întreaga poveste a cazului R. Mutt ca fiind un mit, un mit care nu face altceva decât să eclipseze, prin popularitate, celelalte opere ale lui Marcel Duchamp, cum este de exemplu Nud coborând pe scară (1912) sau Marele geam (1915-1923). Duchamp va apela în afacerea asta, nu la Man Ray, prietenul său apropiat, ci la, pe atunci obscurul, Alfred Stieglitz, proprietarul Galeriilor Photo-Secession, la care va expune şi Brâncuşi peste câţiva ani, pentru a fotografia Fântâna. Fotografia va fi reprodusă în numărul 2 al revistei dada, intitulată The Blind Man, în articolul „Buddha of the Bathroom”. O adevărată strategie a legitimării teoretice prin alegerea şi semnarea obiectului, conceptualizarea lui, fotografierea şi analiza acestuia. Ready-made-urile lui Duchamp au dezvăluit acest parcurs teoretic şi, de acum încolo, orice obiect cu pretenţia de operă de artă trebuia să parcurgă toate aceste etape. Prin ready-made-izarea realității în care trăim, ne transformăm în prefabricate, propice manipulării. Şi într-un caz şi în celălalt, subiectul se lovește de mass-media. Expunerea Fântânii este „un gest elementar de estetizare, după cum pătratul negru al lui Malevici închide în sine schema transcendentală a oricărui tablou posibil[3]” şi, am putea adăuga, poziția de drepți în dansul contemporan care este gestul incipient al oricărui discurs coregrafic.

Absurdul, pe care voit dorea să-l promoveze Duchamp, este surprins într-un cotidian on-line de umor. Am ales, în rândurile care urmează, un mic fragment din acest articol:
„Marcel Duchamp a visat încă din copilărie să fie artist, ca fraţii lui mai mari. Lui Marcel nu-i plăcea lucrul manual şi nici n-avea chef să-şi strice ochii la retuşuri sau să se murdărească de guaşe. La ora de desen, a fost prins că dădea copy-paste de pe internet. Fiind foarte convingător cu colegii, Marcel îi punea pe aceştia să-i facă temele la desen. Prins din nou, micuţul francez s-a apărat spunând că sunt ready-made-uri. Marcel a înţeles imediat că e un artist neînţeles. Ca atare, a început să facă lucrări care să pună la încercare puterea de înţelegere a publicului, silindu-l să facă eforturi de înţelegere. Şi, astfel, a început să devină cunoscut prin faptul că lumea stătea mai mult timp în faţa operelor lui. (…) Arta e în ochii spectatorului (susţinea Duchamp)…cel care priveşte picturile din Capela Sixtină, este, de fapt, artistul. Ca să fie mai convingător, francezul a pus mâna pe o carte de istorie a artei şi a parcurs fiecare operă în parte, spunând: Am făcut-o şi pe asta!”[4]. Amuzant şi totuşi adevărat. Marcel Duchamp este una dintre cele mai lucide personalităţi din veacul trecut. E greu să stai faţă în faţă cu negaţia şi, apoi, să te aşezi la masă pentru a juca şah. Cei care doresc să imite opera lui Duchamp, fără a privi dincolo de ready-made-urile acestuia, ar trebui să se aşeze şi ei la masă, pentru a juca table. (Grigore Roibu)

---

[1] France Magazine
[2] Jean Cassou – Panorama des arts plastiques contemporains, Paris, 1960.
[3] Boris Groys – Moscow Art Magazine
[4] Times New Roman – Duchamp: Idealul meu în viaţă e Gioconda cu mustaţă, 20.03.2011.