În dialog cu artistul Christian Paraschiv

În perioada 7 aprilie-28 mai 2011, la Galeria Oudin Art Contemporain, Christian Pareaschiv prezintă publicului expoziţia intitulată Historyline – Exil şi comunism în România, unde va lansa şi cartea
Christian Paraschiv/Monographie.
(Vezi Christian Paraschiv – Historyline/ Expoziţii şi evenimente din 18 martie 2011)

Andra Rotaru a dialogat cu Christian Paraschiv, pentru AgenţiadeCarte.ro, interviu din care vă prezentăm un fragment.

„Dependenţa economică acompania toată lumea
de la naştere până la moarte”

Andra Rotaru: Care este liantul dintre expunerea lucrărilor şi expunerea viziunii care a dus la crearea lor, astăzi?

Christian Paraschiv: Comunismul în România a fost impus cu forţa de Armata Sovietică, în august 1944, când armata română a întors armele împotriva nemţilor, ca urmare a Loviturii de stat organizată de Rege, şi care a permis ocuparea ţării de către ruşi într-un timp record.
Fotografiile de arhivă arată câţiva zeci de tovarăşi mergând în întâmpinarea trupelor ruseşti ce intrau în Bucureşti. În fine… orişicine care este pasionat de istorie, poate să se documenteze, să constate că forţând abdicarea regelui, în 1947, şi cu alegerile falsificate, ţara a devenit comunistă în numai 3 ani.

Eu sunt născut în 1953, în acest regim. Deci pot spune că am „beneficiat” cu forţa, odată cu naşterea, de această educaţie comunistă 100 %. Pentru a înţelege exact lucrurile, voi începe prin descrierea unei societăţi unde noţiunea de individ- persoană unică şi non repetabilă- nu are nici un sens, fiindcă nu există, prin decret ideologic. Persoana este înlocuită cu uniforma. În ţară, tu ai un unic tată: dictatorul, şi o unică mamă, soţia lui.
Un sistem ce este fondat pe propietatea comună a tuturor, unde fiecare este proprietar pe tot şi pe nimic în acelaşi timp, unde proprietatea privată nu mai există. Deci noţiunea de responsabilitate individuală a dispărut. Locuim într-o casă şi cum nu suntem direct proprietari, casa nu este îngrijită, lucrările de întreţinere sunt făcute de Stat, în principiu. Uzinele, pământul, terenurile agricole, bunurile culturale şi materiale devin nişte ruine.
Într-un sistem unde nu există proprietate privată, concurenţa nu există deloc, produsele alimentare, fructele, legumele, pâinea, uleiul, untul, iaurtul sau hainele, mobilele etc…sunt identice. Calitatea produselor nu are nici o importanţă, nu este o preocupare, consumatorii se supun, nu au de ales. Uniforma este generalizată începând cu grădiniţa.

Programul de muncă este încontinuu, de luni până sâmbată. Duminică, de multe ori, muncă patriotică, două săptămâni de concediu pe an şi două zile libere pe an. În felul acesta populaţia este ocupată tot timpul, nu mai are timp să gândească. Totalitarismul stâlceşte totul. Cei care refuzau să se îmbrigadeze erau consideraţi ca inamici ai poporului şi riscau a-şi pierde libertatea. Naţionalizarea totală tăia orişice autonomie a cetăţeanului. Dependenţa economică acompania toată lumea de la naştere până la moarte.
Totalitarismul sistemului a condus la pierderea totală a libertăţii individuale şi pentru a încerca a avea una chiar minimă, trebuia să aparţii partidului. Cultul extrem al personalităţii şi practica dictaturii tovărăşeşti instaurase controlul spiritual prin care „un mare spirit” gândea pentru tot poporul. După decembrie 1989, totalitarismul s-a prăbuşit, şi dependenţa economică a persoanelor a fost înlocuită din ce în ce prin autonomia individuală; a câştiga banii necesari vieţii tale prin mijloace proprii a permis creşterea autonomie individuale şi apariţia pluralităţii unor interese în societate.
Omul nu este numai materie şi carne, existenţa sa spirituală şi morală este mult mai importantă ; centrul sensului moral este demnitatea morală şi importanţa acordată acestei demnităţi  este sursa sensului justiţiei. O societate guvernată normal, asigură ordinea şi garantează de o manieră fermă demnitatea umană.

– Cu ocazia vernisajului expoziţiei dvs. „Historyline – Exil et communism en Roumanie”, în data de 7 aprilie 2011, aţi lansat şi volumul „Negrul este culoarea limbajului”, un proiect realizat în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, care cuprinde un dialog cu Ion Grigorescu din anii `80, precum şi texte critice semnate de Ralf Marsault, Marin Gherasim, Dorina Bohantov, Magda Cârneci, Carmen Ioviţu, Mihai Plămădeală, Adriana Oprea, Agnès Giard, Adrian Guţă, Sébastien Lecordier şi Alain Oudin.

– Proiectul este urmarea expoziţiei restropective pe care am avut-o în 2007, la Bucuresti, la MNAC, invitat fiind de domnul Mihai Oroveanu.
Deci am lucrat doi ani pentru punerea în pagină, cât şi pentru a recenza şi fotografia  toate lucrările din colecţia mea şi din colecţii particulare şi de stat. Această monografie rezumă aproape 30 de ani de activitate artistică în care, pe lângă texte critice sau texte personale, sunt reproduse mai mult de 400 de lucrări.

– Literatura contemporană, de exemplu, abundă în tematici predecembriste şi postdecembriste, literatura română cu tematică comunistă vinde bine în afară, criticarea sistemului şi dezvăluirile arhivelor CNSAS au devenit unele dintre cele mai în vogă subiecte ale ultimilor ani. Care sunt tendinţele în artele plastice, în România, în ultimii ani? De ce este nevoie ca tinerii să aibă acces la cât mai multe informaţii despre istoria aceasta recentă? Cum au trecut alte ţări, în artă, peste situaţii istorice şi politice asemănătoare?

– Da, cred că există o modă în Occident de a asimila totul din ţările de Est, la acest fost sistem Comunist sau Postcomunist. Aceasta nu vine dintr-o nevoie profundă de a înţelege, aici este vina noastră, a generaţiei mele probabil, căci văd mulţi tineri artişti români care nu au cunoscut comunismul şi care recuperează această perioadă într-un fel de Realism post communist fără prea mare înţelegere, prin lipsa unui act trăit. Internetul a adus în cotidian imaginea de tip realist şi asta peste tot, nu numai în Franţa sau România, deci o înţelegere de tip Imagine devine mai normală decât cea a Cuvântului.

– Care sunt proiectele la care lucraţi în momentul de faţă?

Am un an foarte aglomerat. Voi lansa monografia şi la Bucureşti, şi la Bruxelles, nu doar la Paris; pentru moment vă pot spune că lucrez la un performance/25 de minute/ de tip Bioart, pe care îl voi realiza în mai la Paris şi la Bucureşti, cu titlul: Parcă suntem şi nu suntem şi nu suntem la fel/Amestec de AND prevalat pe artist cu ADN-ul unui participant voluntar.
(Interviu realizat de Andra Rotaru)
SURSA: Agenţia de carte
Citiţi pe aceiaşi temă:
Christian Paraschiv – Historyline
Avangardă, avangardă…
Artişti în rezidenţă la Palatul Mogoşoaia

Artist de un secol

Will Barnet la 100 de ani

La venerabila vârstă de 99 de ani, artistul Will Barnet a aceptat să stea de vorbă cu cei de la Reuters, în atelierul său, din propria casă, în care lucrează şi acum în fiecare zi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Will Barnet este un artist american cunoscut pentru tablouri, acuarele, desene şi printuri, creaţii în care ilustrează figura umană şi animale, atât în scene din viaţa de zi cu zi, cât şi în viziuni transcendentale ale unei lumi de vis.
Născut pe data de 25 mai 1911, în Beverly Massachusetts, Barnet ştia de la vârsta de zece ani că vrea să devină artist. A studiat, ca student, cu Philip Leslie Hale, la School of the Museum of Fine Arts Boston. Apoi, în anul 1930, Barnet a studiat în cadrul Ligii Studenţilor în Arte din New York, cu Stuart Davis, moment din care critica de artă a asociat munca lui cu principiile estetice ale şcolii de aici. El s-a concentrat în activitatea sa, în principal, pe pictură şi grafică, devenind mai târziu dascăl. A iniţiat şi învăţat mai multe generaţii de elevi tainele desenului şi tehnicile graficii, printre studenţii lui numărându-se nume de rezonanţă în artele vizuale, cum ar fi de exemplu Yasuo Kuniyoshi, Robert Hale Beverly şi Richard Pousette-Dart. Dragostea pentru învăţământ a făcut Will Barnet să rămână profesor, predând la Cooper Union de la Universitatea Yale şi la Academia de Arte Frumoase din Pennsylvania.

Operele artistice al lui Barnet rămân „suspendate” într-un timp universal combinat cu propria istorie. Tablourile lui sunt imagini cu soţia, fiica şi familia sa, împreună cu animalele lor de companie. Will Barnet a fost o figură cheie în mişcarea newyorkeză numită Indian Space Painting. El a fost un admirator al lui Picasso, Ingres şi Cézanne, dar a vrut să fie un autentic pictor modern, un reprezentant al artei americane din secolul al XX-lea, pe care l-a investigat în opera sa pe tot parcursul acestuia.
De-a lungul deceniilor, Barnet a participat la mişcările majore ale artei americane din veacul precedent, de la realismul social a anilor 1930 la abstracţionismul din anii 1960. Operele sale pot fi găsite în toate colecţiile publice din Statele Unite, cum ar fi de exemplu Galeria Naţională de Artă, Muzeul Metropolitan de Artă, Muzeul de Artă Modernă din New York sau Muzeul de Arte Frumoase din Boston, Philadelphia şi San Francisco.
„Toţi artiştii trebuie să aibă ceva de spus. Viaţa mea a fost dedicată artei pentru umanitate, în dorinţa de a exprima prin arta mea fragilitatea vieţii. Am înregistrat evenimentele care au avut loc în viaţa mea şi a celor din jurul meu, sau…al vostru… Cei mai mulţi oameni fac acest lucru prin copiii şi nepoţii lor dar, un artist, o face prin munca lui”, spune Will Barnet.

Propulsat de o bursă în Liga Studenţilor Artişti, Will Barnet a plecat din Boston pentru a trăi în New York, în anul 1931, cu 10 dolari în buzunar. „Era vară, era cald, aerul era copt şi pe stradă se auzeu proteste politice”, îşi aduce aminte Barnet. El a închiriat o camera pentru un 1 dolar pe noapte şi, seara, mânca fasole. A început să realizeze cu înverşunare diferite schiţe, care apoi, erau transpuse în tablouri. După zece decenii de activitate, Barnet continuă să picteze în fiecare zi forme abstracte, într-un limbaj ciudat pentru unii critici de artă, dar de o profunzime ce izvorăşte şi acum din toată fiinţa sa. Evoluţia sa ca pictor al artei moderne, cu o contribuţie majoră în arta americană, a dus la realizarea unei expoziţii omagiale, începând din toamna anului 2010, intitulată „Will Barnet şi Liga artelor studenţeşti” (Will Barnet and the Art Students League). Această expoziţie onorează anul centenar şi prezintă influenţa pe care Barnet a avut-o asupra generaţiilor de artişti pe care i-a pregătit, cuprinzând lucrări ale elevilor şi colegilor săi, cum ar fi de exemplu Louise Bourgeois şi James Rosenquist.
„Am văzut de toate, dar vreau să văd mai mult” spunea Will Barnet, care a pierdut piciorul stâng acum doi ani, după ce a căzut. „Nu am nici o opinie asupra a ceea ce înseamnă să fii la 99 de ani, cu excepţia faptului că este diferit de a fi la 19. Am folosit pentru a lucra 8, 9 sau 10 ore pe zi ”, subliniază Barnet. Acum, el lucrează trei sau patru ore, în ciuda incapacităţii sale de a se deplasa. „Vechii maeştri sunt încă în viaţă, asta după 400 de ani, şi acest lucru îmi doresc şi eu”, adaugă bătrânul maestru.
Lucrările lui Will Barnet, din anii 1950 şi 1970, atât cele figurative sau bizantine, cât şi cele abstracte, se vând astăzi la sume uriaşe, începând cu preţul de 400.000 de dolari. El a avut, însă, un traseu artistic foarte independent, adesea în contrast cu ceea ce a reprezentat moda, spiritul vremii sau o altă direcţie populară. „Există un citat al lui Picasso, care este pentru mine secretul muncii mele. Unii oameni fac un punct roşu şi acesta reprezintă soarele, alte persoane fac în loc de soare, un punct roşu şi… totuşi, acesta este doar un punct roşu”, conchide Will Barnet.
SURSA: The NY Times, Reuters.
(Traducere şi adaptare Grigore Roibu)