Sentimentul teologic al frumuseţii


Un meşteşug sacru – pictura pe sticlă

Fiind prima zi de Paşte, voi începe prin a vă spune Hristos a înviat!
În articolul care urmează, având în vedere că ne aflăm în timpul celei mai importante sărbători creştine, am să vorbesc despre pictura pe sticlă, un meşteşug care ţine de tradiţia populară şi datinile româneşti, având provenienţă central-europenă.

Sticla, această superbă materie transparentă, născută în Orientul Apropiat cu două milenii şi jumătate înainte de Hristos, a fost folosită pentru prima dată ca plăcuţăsuport a modelelor decorative în arta populară.
Ineditul acestui procedeu constă în aplicarea straturilor de culoare, într-o succesiune inversă pe plăcuţa de sticlă, acesta îndeplinind astfel o dublă funcţiune: suport şi strat protector al picturii.
În catacombele paleocreştine s-au descoperit medalioane în formă de plăcuţe circulare care reprezentau teme religioase.

După căderea Cetăţii Eterne, Bizanţul devine principalul centru de producere a sticlei. În Italia tehnica este uitată, dar reapare sub forma importurilor din Bizanţ, iar în veacul al XIV-lea se răspândeşte în centrul şi apusul Europei. Apariţia centrelor producătoare de pictură pe sticlă o putem constata în veacurile al XVIIIlea şi al XIXlea în regiunea de Est a Europei (Pădurea Bavareză, Boemia, Austria, Silezia, Moravia, Slovacia şi Galiţia). Pictura, fiind una dintre tehnicile de înnobilare a sticlei, se dezvoltă în strânsă legătură cu fabricarea acesteia. Situarea iconarilor în zonele muntoase se explică prin plasarea glăjarilor în ţinuturi împădurite, de unde procurau uşor lemnul necesar fierberii potasiului şi obţinerii temperaturilor înalte pentru topirea nisipului de cuarţ, pietrei de var şi a sărurilor de potasiu, principalele materii folosite pentru obţinerea sticlei vechi.

Transilvania, situată în interiorul arcului carpatic, delimitează regiunea de influenţa Occidentală, fiind un teritoriu în care tehnica picturii pe sticlă se dezvoltă ca fenomen de masă, în concordanţă cu cea SudEstică.
La românii din Transilvania, tehnica picturii pe sticlă s-a grafat pe un ancestral fond de artă populară nealterat de nici o înrâurire urbană. Icoanele pe sticlă sunt o creaţie individuală, cu specific naţional, a meşterilor iviţi din sânul ţărănimii. Aceştia sunt angajaţi cu toată fiinţa şi credinţa ortodox-strămoşească, exprimând gândirea şi evlavia prin produsul mâinilor lor, lucrările ridicânduse la rag de creaţie.
Dacă mobilierul ţărănesc şi ceramica populară pictată au rol decorativ, pictura pe sticlă se afirmă ca un gen de sine stătător, care exprimă mentalitatea şi individualitatea spirituală a colectivităţii satului românesc.
Cu emoţionantă sinceritate, ţăranul român îşi exprimă în icoane concepţiile de viaţă, transpunând viziuni despre dreptate, lumea nevăzută a Raiului şi a Iadului sau povestiri biblice cu personaje îmbrăcate în veşmântul satului românesc. În acest context, icoanele pe sticlă nu sunt doar un obiect de cult protector, ci şi un document plastic ce reflectă lumea spirituală a ţăranului român, la fel ca doinele şi colindele.

Mesteşugarii nu erau nici stângaci, nici naivi, cum se pretinde în general, ci, dimpotrivă, îşi stăpâneau meşteşugul datorită rutinei şi dibăciei la care se ajunge prin repetări de ordinul sutelor de mii. Reproducând modele provenite din mediul orăşenesc, străin lor, iconarii n-au pus nimic de la ei în imagine, chiar şi cromatica nefiind o reflectare a sensibilităţii şi înclinaţiei lor temperamentale (de exemplu culorile pentru veşmintele sfinţilor fiind prestabilite de uzanţa picturii religioase baroce).
Sub influenţa picturii religioase apusene, cât şi a mânăstirilor din regiune, în centrele de la Nicula şi Gherla, predomină chipul Maicii Domnului şi scene din viaţa sa (Naşterea Precistei, Adormirea Maicii Domnului, Încoronarea şi Intrarea în biserică). Funcţia protectoare a sfinţilor explică preponderenţa icoanelorportret, aceştia fiind prezentaţi cu chip blând şi ocrotitor.
Icoanele vechi sunt de format mic, de 52×20 cm. şi 30×52 cm., sticla plană producânduse în plăci de mici dimensiuni.
Suportul transparent oferă avantajul de a se putea copia un desen prin simpla suprapunere, cu maximă fidelitate. Apare, însă, dificultatea ca imaginea finală să apară pe dos. Iconarii au găsit un remediu şi pentru această problemă, ungând izvodul cu petrol şi, astfel, desenul să transpară pe dosul hârtiei, fiind copiat inversat pe sticlă.
Desenul formează osatura picturii, sugestiv exprimat prin cuvântul „urzeală”. El este aşa zisul „schelet al imaginii”, care dezvăluie individualitatea iconarului. Ductul drept conferă personajelor prestanţă grandioasă şi maiestoasă, ca în cazul reprezentării împăraţilor Constantin şi Elena. Ceea ce apare ca o stângăcie, în concepţia celor care privesc din perspectiva studiului academic, este o cristalizare a formelor esenţializate şi simplificate, cu maximă putere de sugestie.
Icoanele au avut o soartă ciudată, fiind iubite de ţărani şi dispreţuite de orăşeni. În ultimele decenii, cu ajutorul artiştilor din centrele urbane, au fost descoperite, cunoscute şi înţelese la adevărata lor valoare.
În picturile pe sticlă se pot găsi elemente ale unui expresionism popular, tragic şi naiv, care încântă şi înduioşează. Brâncuşi admira vechii iconari. Aceştia „lucrau pentru plăcerea lor personală şi din evlavie, având un meşteşug sacru şi conştiinţa unei misiuni”, spunea marele artist.

Secolul al XXlea a modificat esenţial optica universului artistic. Creatori, critici, istorici, precum şi publicul educat în sensul dragostei de artă sau aflat în prezenţa unor luări de poziţii cum artele plastice nu mai cunoscuseră până atunci. După apariţia picturii naive al lui Henri Rousseau şi manifestului cubist al lui Picasso, arta primitivă al lui Gauguin şi cea al lui Van Gogh sau capodopera lui Matisse din sudul Franţei (unde a pictat şi conceput capela dominicană), arta a intrat în perioada modernă de gândire intelectuală şi culturală. Anatomia, proporţiile, rigorile şi canoanele au fost înlocuite de originalitate sau producţie şoc.
Arta religioasă are în vedere, însă, cunoaşterea lui Dumnezeu. Nici arta, nici teologia, luate în mod separat, nu ar putea crea o icoană. Se impune unitatea amândurora. (Grigore Roibu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s