Octavian Penda nu mai este printre noi

Desenatorul bancnotei de 500 de lei şi părintele Muzeului Hărţilor, graficianul Octavian Ioan Penda a încetat din viaţă în această dimineaţă, la Spitalul Matei Balş. Artistul plastic avea 55 de ani.

Preşedintele UAP, Petru Lucaci şi-a exprimat „stupoarea şi regretul” pentru vestea dispariţiei „unui artist de o disponibilitate specială pentru zona în care se manifesta”.

Unul dintre cei mai controversaţi artişti contemporani, dar şi mai pizmuit de confraţii săi pentru incredibilele probe de virtuozitate artistică, este Octavian Ioan Penda. Instruit de rafinatul profesor Octav Grigorescu, lucrând apoi o vreme ca asistent la clasa maestrului Traian Brădean, unde a contribuit la formarea unora dintre graficienii de frunte ai momentului, Octavian Penda s-a impus în conştiinta contemporanilor drept un gravor şi un desenator cu performanţe ce au provocat uimire, dar şi reacţii adverse.

Pictor şi gravor, sculptor şi medalist, ceramist şi sticlar, scriitor şi profesor, Octavian Penda a fost un personaj singular în arta contemporană românească, atât prin creaţia propriu-zisă, cât şi prin mentalitatea renascentistă de Homo universalis, dorind să atingă desăvârşirea în „artele desenului”. În 1982, la doi ani de la absolvirea Academiei de Arte Vizuale din Bucureşti, Octavian Penda debuta fulminant, câştigând concursul pentru proiectul medaliei comemorative „2050 de ani de la crearea statului dac”. Un competitor de marcă în această competiţie a fost Salvador Dali, pe care artistul român l-a „învins”.

Ştiinţa gravurii şi virtuozitatea tehnică s-au manifestat şi în domeniul filateliei, realizând opt piese omagiale, din ciclul Aniversările anului 1999: Honore de Balzac, J.W. Goethe, George Călinescu, Gheorghe Cartan, Eclipsa totală de soare din România, 10 ani de la Revoluţia Româna, 165 ani de la crearea Uniunii Poştale Universale, 50 de ani de la înfiinţarea Consiliului Europei, 500 de ani de Cultură şi Civilizaţie Europeană. Într-un gest de recunoaştere a talentului manifestat de artistul român, prim-vicepreşedintele Canadian al Bank Note Company Ltd., Michael Southwell, îl nominalizează pe Octavian Penda printre cei mai buni 12 gravori ai lumii. Penda a fost gravorul român care a lucrat prima bancnotă românească după Revoluţie. El a fost primul şi singurul dintre „creatorii” de bancnote care şi-a lăsat semnătura, alături de cea a lui Mugur Isărescu, pe hârtia de 500 de lei, care îl omagia pe maestrul Brâncuşi.
În ultimii ani, proiectul său de suflet a fost Muzeul Hărţilor, pe care l-a construit de la zero. „Din cele peste şapte sute de instituţii muzeale existente în România, nici una din ele nu prezenta publicului, până acum, o colecţie sistematizată de hărţi şi gravuri vechi, capabile să introducă privitorul în universul unor epoci trecute, cu scene rurale sau din viaţa urbană, costume, clădiri vechi sau alte aspecte. Muzeul devine astfel o prezenţă inedită în peisajul cultural românesc şi nu numai, având un statut de unicat pe plan european”, spunea Penda despre muzeul pe care îl conducea.

Călin Dan – Emotional Architecture 3

La începutul lunii martie, Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti a lansat catalogul „Emotional Architecture 3” de Călin Dan, în cadrul expoziţiei „Anturaju şi alte întâmplări”, deschisă la MNAC în perioada 25 noiembrie 2010 – 27 martie 2011. (vezi rubrica Evenimente 2011/ianuarie-iunie)

22 vă recomandă
Călin Dan: o consacrare

Cine n-a văzut încă expoziţia „Anturaju şi alte întîmplări” de la MNAC[1] ratează o experienţă aparte, puternică. Călin Dan îşi dă întreaga măsură în această manifestare complexă şi impresionantă, care e un fel de încununare a unui parcurs existenţial şi cultural dintre cele mai singulare.

Activ în mediul plastic românesc începînd cu anii ’80, cunoscut ca un bătăios critic de artă al generaţiei optzeciste şi al postmodernismului, Călin Dan virează spre creaţia vizuală propriu-zisă imediat după 1989, cînd întemeiază împreună cu congenerii săi Iosif Kiraly şi Dan Mihălţianu grupul subREAL. El va conduce o vreme revista ARTA (pînă în 1993) şi apoi Centrul Soros pentru Artă Conteporană (din 1993 pînă în 1996), combinînd postura critică cu cea artistică, asemeni altor cîtorva actori ai mediului vizual din Europa de Est post-comunistă care au contribuit decisiv la introducerea noilor media în artele vizuale locale.

Dar Călin Dan îşi găseşte deplin noua identitate în activitatea grupului subREAL, redus în cele din urmă la el însuşi şi la Iosif Kiraly. Un fel de comando al unei atitudini teoretice şi vizuale radicale, legată de problematizarea efectelor comunismului asupra mentalităţilor autohtone în contextul tranziţiei pre-capitaliste, grupul subREAL a influenţat destul de puternic mediul artistic românesc al anilor 90 prin expoziţiile, conferinţele şi acţiunile sale curajoase şi nonconformiste. După instalarea lui Călin Dan la Amsterdam spre finele anilor 90 şi începînd din anii 2000, activitatea grupului s-a manifestat mai ales în străinătate, prin burse şi rezidenţe care i-au introdus pe cei doi membri în circuitul internaţional, dar i-au şi determinat să evolueze fiecare independent, finalmente. De cîţiva ani, Călin Dan s-a specializat în filme experimentale care interoghează relaţia dintre individ şi spaţiul arhitecturii moderne, dezvoltînd un demers sociologic şi antropologic, pe cît artistic, în jurul noii culturi urbane, fie ea românească sau internaţională.

Actuala expoziţie de la MNAC e un fel de sinteză a acestui parcurs puţin obişnuit. Expoziţia documentează amplu un proiect pus în operă de Călin Dan între 2005 şi 2007, cînd acesta a colaborat cu deţinuţii Penitenciarului de la Colibaşi în cadrul unui program de reeducare artistică finanţat de guvernul olandez. Experienţa de la Colibaşi s-a finalizat printr-un spectacol de teatru – Carne / Cane – scris şi regizat de către artist şi jucat de un grup de deţinuţi, pentre o singură dată, la teatrul Odeon din Bucureşti în 2007. Continuînd să proceseze aceeaşi experienţă marcantă de la Colibaşi, Călin Dan a realizat în 2009 filmul video experimental Aripi pentru câini / Wings for Dogs. Expoziţia de la MNAC este de fapt o uriaşă video-instalaţie care, plecînd de la piesa de teatru şi filmul menţionate, etalează pe numeroase monitoare şi într-o scenografie sobră şi sumbră adecvată subiectului, enormul material documentar, prelucrat estetic, acumulat în orele de filmare şi de lucru cu deţinuţii de drept comun de la Colibaşi.

„Anturaju şi alte întîmplări” desfăşoară un discurs sonor şi vizual impresionant despre delincvenţă şi recuperare socială, despre felul în care percepem azi teme grave ca vina şi responsabilitatea, sau crima, pedeapsa şi ideea de destin. Sintetizate în cuvintele care apar pulsatil pe ecrane, mărturisirile deţinuţilor, ascultate în căşti, în jurul aceloraşi cîteva întrebări esenţiale, au o sinceritate profund umană care ne atinge, emoţionează, căci e şi a noastră. Puse dîn cînd în cînd în paralel cu replici din tragediile antice greceşti, aceleaşi mărturisiri au o simplitate abisală, care deconcertează, căci realizezi că drama se poate întîmpla uşor, oricui, e la îndemînă, şi că ea nu ţine numai de individ ca atare ci şi de contextul social, de „anturajul” apropiat şi depărtat, domestic şi public, în care evoluăm.

Montajul acestor mărturii în relaţie cu Casa Poporului, unde se găseşte MNAC-ul şi unde are loc video-instalaţia lui Călin Dan, adaugă o dimensiune suplimentară, apăsătoare, discursului expoziţional: făcînd aluzii la „demonismul” acestei mega-clădiri, care sintetizează spiritul totalitar şi care şi-a avut victimele ei reale, aducînd în chiar interiorul acestui „palat urît” vocile unor perdanţi ai tranziţiei post-decembriste precum deţinuţii, expoziţia articulează un meta-discurs despre responsabilitatea colectivă şi despre exorcizarea răului social (măcar) prin artă, constituindu-se şi într-un fel de compensaţie simbolică pentru „oamenii-câini” produşi socialmente în urma tragediei totalitare. De fapt, este pusă în scenă, de o manieră în acelaşi timp explicită şi sofisticată, o imagine despre România post-comunistă şi despre noi înşine care ar trebui să cutremure, să deranjeze, să provoace o reacţie.

Pe de altă parte, tocmai prin punerea în scenă destul de impresionantă şi prin asumarea unui discurs rafinat, atît tehnologic cît şi vizual, expoziţia poate constitui un subiect de reflecţie, finalmente destul de tulburător, despre capcanele comunicării mediate de o tehonologie abundentă, ca şi despre capcanele unei estetizări inevitabile a mesajului, în măsura în care „înscenarea” complexă a unui astfel de subiect greu, dificil, îi reduce din duritate şi muşcătură. Dar aceasta constituie o dilemă perenă a artei, pe care imensele posibilităţile tehnice şi mass-mediatice actuale nu fac decît să o pună în lumină în termeni noi, izbitori. Izolată în Casa Poporului, această expoziţie ar trebui văzută de cît mai mulţi oameni, mai ales tineri, mai ales potenţial delincvenţi. Sau ar trebui mediatizată pe canalele de televiziune. Sau ar trebui proiectată în şcoli.
Faptul că expoziţia „Anturaju şi alte întîmplări” abordează, de o manieră gravă, lucidă, un subiect social sensibil, studiat şi procesat vreme de mai mulţi ani de către artist, o plasează printre puţinele exemple valabile de la noi de artă publică, angajată în dezbaterea unor urgenţe sociale reale. Curentul artei cu bătaie sociologică, al artei ca cercetare antropologică nu e ilustrat în România decît de un număr restrîns de artişti.[2]

Puţini dar tenaci, ei reprezintă unele din numele cele mai sonore de azi. Călin Dan nu e la prima sa acţiune de acest fel, şi poate că în această opţiune a lui joacă un rol şi influenţa culturii vizuale olandeze, în interiorul căreia care trăieşte astăzi artistul, mai ales prin propensiunea pentru teme sociale, pentru angajarea în imediat, pe de o parte, şi, pe de altă parte, prin preferinţa pentru limbajul conceptual, vizibilă în filmele sale, care au mai puţină substanţă vizuală, dar în care discursul, limbajul articulat şi formele sale de manipulare, deţin un rol important.
Prin riscul existenţial şi vizual asumat, Călin Dan ne convinge, în această expoziţie de vîrf de carieră, de adevărul unei misiuni intelectuale responsabile şi de autenticitatea unei posturi artistice puternice. (Magda Cârneci)
SURSA: revista 22/11 ianuarie 2011.

---

[1] Curator Raluca Velisar; deschisă între 25.11.2010 şi 31.01.2011.
[2] Dan Perjovschi, Matei Bejenaru, Iosif Kiraly, Ioana Nemeş ş.a.

Planuri pentru cea mai mare galerie de artă din lume

Muzeul Naţional de Artă din China construieşte cea mai mare galerie de artă din lume lângă Stadionul Olimpic „Cuib de pasăre”, unul dintre simbolurile renumite din Beijing.

În anul 2010 China a făcut un salt de pe poziţia a noua, devenind cea mai mare piaţă de licitaţii pentru arta plastică, depăşind Statele Unite şi Marea Britanie, marii deţinători ai pieţei, încă din anii ’50. Franţa a pierdut în fiecare an din competitivitate, fiind marele perdant al deceniului. În 2008, după colapsul Lehman Brothers, China a devenit motorul recuperării economice mondiale. Guvernul chinez a arătat importanţa pe care o atribuie artei şi culturii, în cadrul unor evenimente precum Jocurile Olimpice din 2008, World Expo 2010 din Shanghai şi prin demersurile făcute de Ministerul Culturii şi Finanţelor de a face muzeele gratuite în China.

Proiectul pentru noua galerie de artă se află în curs de elaborare, a declarat Fan Di’an, director al Muzeului de Artă de Stat şi delegat în Comitetului Politic Consultativ al Poporului Chinez. Galeria este declarată proiect cultural-cheie al Chinei în timpul celui de-al 12-lea Plan Cincinal (2011-2015), şi va avea o suprafaţă de aproape 130 mii mp, fapt care va face să fie ceea mai mare galerie din lume, a spus Fan. Construcţia va începe cel mai posibil în primavara anului viitor.
Câtă vreme rezidenţii şi turiştii continuă să manifeste un interes în creştere faţă de arta chineză expusă la Beijing, artiştii spun că nu au suficient spaţiu pentru a prezenta în mod adecvat lucrări, în special instituţiile de nivel de stat înfiinţate după fondarea Chinei noi.
Muzeul Naţional de Artă din China, care a fost construit în cartierul Dongcheng în anul 1963, are o suprafaţă de 8.300 mp. După data de 2 martie a.c. când a oferit accesul gratuit publicului, în orele de vârf sunt înregistraţi aproximativ 6.000 de vizitatori, aproape de capacitatea maximă.
În apropierea Parcului Olimpic din Beijing, în următorii cinci ani, vor fi construite patru noi muzee de stat: Muzeul Naţional de Artă şi Meserii, Muzeul Chinei, Muzeul Muzicii şi Muzeul Beijing Azi.
SURSA: Dan Tomozei – O cărămidă din marele zid