Liliana Mercioiu Popa: „Las realitatea să vină spre mine”

Dar tu?
Dialogul lumii vizibile cu cea invizibilă

Dar tu? O întrebare retorică pe care o lansează plasticiana Liliana Mercioiu Popa tuturor celor care vor intra în Casa Artelor-Galeria Pygmalion (str. Episcop Augustin Pacha nr.8, Timişoara), expoziţie care rămâne deschisă publicului până în data de 30 martie 2011. Fotografie şi pictură, un demers artistic şi un exerciţiu de cercetare plastică ce pendulează între un dialog cu lumea vizibilă şi una invizibilă, dând frâu liber necesităţii de a reflecta asupra lucrurilor, fenomenelor şi întâmplărilor care provoacă imaginaţia. Textele alăturate unora dintre lucrări nu sunt explicaţii, cum s-ar putea crede, ci sunt reflexii personale pe care imaginile lumii care ne înconjoară le-au sugerat artistei. Obiectele, picturile sau fotografiile realizate au o legătură unele cu altele trădând un spirit ludic, dispus să exploreze anumite zone artistice mai puţin cercetate de alţii, căutând sensurile ascunse ale cuvintelor. Limbajul plastic gestual este elementul unificator al căutărilor stilistice ale Lileanei Popa Mercioiu, cel care o conduce spre o „pictură pură, reprezentată de explorări cromatice dar şi de texturi, suprafeţe încărcate de culoare, peste care aşterne un strat de ceară”, spune criticul de artă şi curatorul expoziţiei Ileana Pintilie. (afişul expoziţiei la rubrica Evenimente 2011/ianuarie-iunie)

Liliana Mercioiu Popa s-a născut pe data de 20 iulie 1975 la Târgu-Jiu şi trăieşte şi lucrează, în prezent, la Timişoara. Din anul 1999 predă în cadrul Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara tainele picturii, fiind lector universitar. Ea este membru fondator al grupului IN-FORMAT, în 2003, împreună cu Florin Avram, Viorica Stănculescu şi Valentina Ştefănescu. Liliana Mercioiu Popa a participat la numeroase expoziţii de grup în ţară şi străinătate dintre care enumăr (selectiv): În miezul lucrurilor, Timişoara, 2010 şi Cluj, 2011; Despre fluiditate, Galeria Curtea Veche, Bucureşti, 2009; In-formare, Galeria Calina, Timişoara, 2007; Vieţuiri, Galeria Helios, Timişoara, 2007; Expoziţia de grup de la Centrul Cultural Român din New-York, SUA, 1998; East – West, Vardy Gallery, Arts Faculty Sunderland, UK, 1998; Valori, ediţia a 11- a Bienalei de Arte Vizuale, Pančevo, Serbia, 2004; „7 terase deschise spre lume”, Sanaa-Kubus, Essen, Galeria Kunstart Bochum, 2010.
În anul 2008 a obţinut doctoratul în arte plastice cu lucrarea: „Arte poetice în arta plastică a secolului al XX-lea”.

Profesoara şi artista Liliana Mercioiu Popa a avut amabilitatea de a răspunde la o serie de întrebări, împărtăşindu-ne „secretele” cercetărilor ei plastice şi pedagogice. Îi mulţumesc pe această cale.

„Trebuie să ne păstrăm libertatea de exprimare
chiar dacă nu corespunde unor concepţii ideologice de moment”

Grigore Roibu: În ce constă acest exerciţiu de cercetare plastică ce aduce pe aceeaşi simeză pictura dar şi fotografia? Care este simbolistica ce stă la baza acestui dialog între lumea vizibilă şi invizibilă ca demers al imaginaţiei?

Liliana Mercioiu Popa: Fotografia şi pictura s-au interferat încă de la începutul demersurilor mele artistice. Am utilizat fotografia pe de o parte ca suport pentru pictură, ea fiind o modalitate rapidă de a capta fragmente din realitate, care sunt trecute apoi printr-un proces de analiză şi sintetizare în atelier, fără a fi tentată să apelez la o transpunere efectivă a lor pe pânză; pe de altă parte, am utilizat-o ca pe un mediu în sine de exprimare plastică, fără a fi vorba de fotografie de artă, ci mai degrabă de fotografie plastică (de artist) care păstrează o anumită libertate a experimentului atât din punct de vedere tehnic cât şi prin prezentare, şi de asemenea, prin implicarea unui mesaj, faţă de cea dintâi, care răspunde înainte de toate unei rigori tehnice şi estetice.
În această expoziţie, prezint două cicluri de fotografii care se încadrează în categoria fotografiei plastice, ce au determinat apariţia acestui nou ciclu de pictură, între ele fiind o relaţie bipolară, de completare la nivel de concept, pornind de la ideea de structură (externă-internă), care reprezintă şi o legătură din punct de vedere vizual. Dacă fotografiile prezintă fragmente ale lumii vizibile – structuri externe, pictura se situează într-un câmp al reflexiei asupra unei lumi nepercepute cu ochiul liber – structurile interne ale corpului uman, bazându-mă pe un material documentar existent în acest domeniu, completat bineînţeles de imaginaţie.

– Sunteţi un grup, dar în acelaşi timp, la mai puţin de o săptămână după ce aţi expus la Muzeul de Artă din Cluj, iată o nouă provocare, de data aceasta într-o expoziţie personală la Timişoara. Demersurile voastre (ca grup dar şi individuale) sunt directe şi orientate spre rezultat. Cum vă alegeţi temele proiectelor şi care sunt etapele pe care le parcurgeţi până la finalizarea lor?

– Nu suntem un grup toţi cei care au expus la Cluj, însă unii dintre noi, fac parte într-adevăr dintr-un grup, mă refer la grupul Noima, faţă de care simt ca am afinităţi şi datorită faptului că am avut acelaşi profesor, iar cu ei sunt într-adevăr implicată în prezent într-un proiect comun.
Expoziţia de la Halele TIMCO din Timişoara, care a fost apoi mutată la Cluj, avea scopul de a sonda oferta de pictură existentă acum în Timişoara la nivelul tinerei generaţii, care rămâne una axată pe diversitate, cuprinzând mai multe promoţii ce au beneficiat de profesori diferiţi: Constantin Flondor, Romul Nuţiu, Carol David, iar unii dintre ei, absolvenţi mai recenţi, precum Cosmin Haiaş sau Daniel Brici sau le-au fost studenţi lui Dacian Andoni şi mie.
În concluzie, nu cred că există cu adevărat demersuri de grup, diversitatea provine tocmai din demersuri individuale, chiar şi la aceia la care se simte profesorul, la foştii studenţi ai lui Nuţiu simţindu-se apetitul pentru culori mai puternice, pentru o anumită ostentaţie în exprimare, la studenţii lui Flondor dimpotrivă, se simte o reţinere în exprimare, o orientare spre sinteză, însă dincolo de aceste orientări stilistice generale, fiecare şi-a dezvoltat o zonă de interes şi modalităţi de exprimare personale.
Temele în cazul meu, nu sunt alese deliberat, cum spuneam, mă las provocată de întâmplări, lucruri, fenomene existente în jurul meu. Cred că este vorba de un transfer de informaţie dintr-o sferă în alta, proces prin intermediul căruia se adaugă sau relevă noi sensuri, posibilităţi de exprimare etc.

– „Vestigiile”, ca recurs la „poetica” derizoriului şi imaginile unei realităţi moştenite din epoca comunistă, cum ar fi  de exemplu betoanele, structurile de rezistenţă sau cartierele cu blocuri în care trăim transmit un mesaj care vă face să meditaţi asupra structurii corpului uman. Sunteţi un observator al detaliilor esenţiale din cotidian sau arta dumneavoastră este una militantă?

– Nu pot rămâne indiferentă la realitatea efectivă în care trăim şi care este şi o consecinţă a trecutului nostru, pentru mine sesizabil vizual în betoanele Vestigiilor, în precaritatea ferestrelor de demisol din Dedesubturi (grupaj fotografic din 2001, reactualizat în 2010) sau în aspectul haotic şi absurd al unei organizări structurale ca în Structuri 2010, însă nu pot spune că arta mea este una declarat militantă. Pentru aceasta ar trebui să apelez la strategii premergătoare, foarte clare la nivel de mesaj, cărora să le găsesc ulterior susţineri vizuale adecvate. Ori eu nu procedez aproape niciodată aşa. Nu pot să-mi însuşesc anumite ideologii sau să le produc pur şi simplu, în general, mă feresc de clişee teoretice sau vizuale, las realitatea să vină spre mine şi reacţionez sub impresia de moment, multe dintre sensurile lucrurilor pe care le redau sau surprind, venind abia pe parcurs, pe măsură ce încep să le aprofundez plastic şi raţional.
Observator al detaliilor esenţiale sunt în măsura în care simt permanent nevoia unei alternative a realităţii pragmatice, în primul rând, cred că prin această ocupaţie răspund nevoii de căutare a unui echilibru interior, a unui sens al existenţei mele, faptul că anumite cercetări orientate spre forma şi organizarea unor structuri interne corpului uman îmi relevă modele ale unei funcţionalităţi uimitoare, (valabile în lumea asta sub multe, foarte multe alte aspecte), însă nu am pretenţia că ceea ce pentru mine are un sens să aibă sens şi la un nivel general, sunt conştientă că aceste abordări răspund unei subiectivităţi.
Ştiu că dorinţa istoricilor de artă este de a încadra cu exactitate un artist, în cutare sau cutare direcţie artistică, iar atunci când mai apar anomalii, de exemplu în cazul Ion Grigorescu sau mai recent şi al lui Bernea şi al multora… , cărora nu li se recunoaşte decât fragmentar opera, iar cineva care se exprimă prin mijloace diverse şi mai ales, orientate divers, poate părea suspect sau nesigur.
Eu cred însă că trebuie să ne păstrăm libertatea de exprimare deplină, în funcţie de propriile posibilităţi şi necesităţi, indiferent dacă aceste corespund sau nu unor concepţii ideologice de moment.

– Atunci când percepem un obiect, procesele cognitive îl recunosc, îl compară şi îl identifică cu o colecţie de forme deja înmagazinate în bagajul nostru vizual. În pliantul expoziţiei amintiţi de Joseph Beuys care susţinea că artistul este cel care decide când un obiect este gata pentru a deveni operă de artă. Ce aţi fi dorit să se întâmple în Romania, în zona artei şi nu s-a întâmplat încă?

– Din punctul de vedere al producţiei artistice cred că s-au întâmplat şi lucruri bune, avem câteva nume care s-au adăugat artei universale, poate nu destule, dar există.
Nu cred că arta produsă în România ar fi de mai proastă calitate decât cea de dincolo, cred că posedăm un bogat potenţial creativ, diferenţa este că o face artistul singur, cu bani puţini, cu sacrificii, fără prea mult sprijin instituţional.
De mersul artei nu este responsabil doar artistul, ci este un întreg sistem. Ori din acest sistem încă lipsesc multe verigi, singurul sistem care funcţionează la noi fiind unul bazat pe relaţii.
Legat de Beuys, pentru noi nu a devenit clar nici până acum că Arta = Capital, poate doar atunci când trebuie să se plătească impozitul pe profit…
Piaţa de artă care abia acum se formează în România nu merge decât pe nume sigure, deja consacrate, astfel că artiştii tineri au început să intre direct pe piaţa de artă de dincolo dacă au avut şansa sau sunt acceptaţi în licitaţii doar aceea care fac pictură figurativă.
Cred că lucrurile încep să se mai schimbe, dar mai degrabă datorită iniţiativelor întreprinse de anumite galerii particulare…

– Temele pe care le abordaţi în pictură necesită o documentare amănunţită?

– Nu cred că într-un mod exacerbat şi programat. Este un fel de ajunge la o încărcătură necesară, o pregătire şi o provocare a momentului când lucrurile se resetează, când rezultă conexiuni neaşteptate, uneori provocate de pictura însăşi, când lucrurile încep să vină de la sine.

– Simţiţi nevoia de esenţializare, de less is more sau încercaţi o detaşare de tendinţele actuale? Spuneţi mai multe despre subiectele lucrărilor dumneavoastră şi resorturile care se ascund în spatele acestora.

– Da, cred că mi se potriveşte această orientare spre mai puţin şi cred că acest lucru ţine de circumstanţele formării mele, cât şi de afinităţi. Până la urmă fiecare suntem produsul tuturor experienţelor şi acumulărilor, unele de circumstanţă, altele asumate.
Pe lângă ce a însemnat să-i fiu studentă lui Constantin Flondor (care ne-a împărtăşit atât din experienţa 1+1+1 şi Sigma dar şi din Prolog), se adaugă atracţia spre arta conceptuală, minimalism ambele apărute ca reacţie împotrivă picturii şi totuşi indispensabile în ceea ce mă priveşte…
Nevoia de mai puţin, de sinteză, de unitate, îşi capătă justificarea şi din acest punct de vedere al însumării unor experienţe diverse, uneori antagonice, dar care cu timpul, ajung să comunice.
Tendinţele actuale nu mă perturbă şi ceea ce fac nu reprezintă o reacţie la acestea, este regretabil doar faptul că ele sunt într-o proporţie atât de mare unidirecţional orientate pentru moment (spre o pictură figurativă conceptualizată la Bucureşti sau o pictură figurativă cu substrat istoric la Cluj), în contextul în care, aşa cum spuneţi, artele vizuale româneşti s-au conectat la valorile occidentale…

– De multe ori în alcătuirea creaţiei artiştii apelează la simboluri universale sau personale ce pot avea ca rezultat un anumit ermetism al operei. Cărui tip de public se adresează creaţia dumneavoastră? Poate comunica mesajul şi publicului neavizat?

– Am fost de multe ori surprinsă să găsesc mai multă înţelegere din partea publicului neavizat. Ca persoane avizate ne orientăm fiecare spre un domeniu, în interiorul căruia pot apărea alte subdirecţii, iar din dorinţa de a ne autoconvinge că este direcţia bună, devenim sectanţi, refractari la altceva, uitând să fim deschişi şi altor direcţii ale artei care în fond ar trebui doar să ne îmbogăţească capacitatea de percepţie, înţelegere şi exprimare. Ori publicul neavizat nu priveşte lucrările cu astfel de prejudecăţi, ştie că o lucrare trebuie să-i placă, să-i comunice ceva, indiferent dacă este pictură, grafică sau fotografie, pictură în straturi sau pictură gestuală etc.
Gustul publicului neavizat poate fi unul foarte variat, cred că este o greşeală să pornim de la premisa ca un anumit gen de artă este mai pe gustul sau pe măsura înţelegerii publicului. Publicul se formează prin ceea ce i se oferă spre consum, nu cred că răspunde unui anumit gust preconceput.
Mi-am denumit expoziţia Dar tu?, solicităndu-i o interpretare a lucrărilor propuse, pentru că eram cu adevărat curioasă dacă ea va reuşi să comunice în vreun fel, iar surpriza a fost ca imaginile prezentate să se conecteze la sensuri/interpretări noi chiar şi pentru mine, indiferent dacă era vorba de persoane avizate sau neavizate.
Cred că se fac multe abuzuri în artă pornind tocmai de la ideea de a atrage publicul cu orice scop, fără a mai conta prin ce mijloace, ce îi comunicăm, de ce îi comunicăm…

– Sunteţi cadru didactic în învăţământul artistic, într-o societate în care valorile sunt tot mai amestecate. După anul 1989 arta românească a încercat să recupereze decalajul tehnologic dintre Vest şi Est. Cum percep tinerii din ziua de astăzi teme experimentale ce tratează o anumită traumă comunistă? Care consideraţi că ar fi direcţiile spre care ar trebui să se îndrepte generaţia actuală de studenţi în contextul artelor vizuale româneşti care s-a conectat la valorile occidentale?

– Cred că au capacitatea de a o percepe şi înţelege dacă nu sunt deja blocaţi la rândul lor în prejudecăţi, au nevoie să-şi deschidă orizonturile şi cred că acest lucru nu este o problemă astăzi, când se pot documenta cu uşurinţă şi călători. O problemă ar putea fi însă asimilarea fără discernământ a tot ceea ce se impune mai puternic.
În ceea ce priveşte orientarea, nu cred că se pot da reţete, nu direcţia, ci implicarea autentică şi responsabilă cred că este o problemă.
În Timişoara, am constatat la ultimele serii de studenţi că au devenit mai motivaţi şi mai critici, ceea ce înseamnă că gândesc şi pot să-şi traseze nişte coordonate necesare lor. Orientarea nu poate fi decât una asumată individual.

– Ce sfat le daţi viitorilor artişti profesionişti?

– Să-şi pună întrebări, să nu ia totul de-a gata, să muncească, să persevereze, să aibă răbdare, să fie sinceri cu ei, să fie deschişi la noi provocări, să iubească şi să respecte arta în general.

– Ce proiecte de viitor aveţi?

– Voi mai avea o expoziţie personală în Timişoara, în 2012, când aş dori să-mi scot şi un album, îmi voi publica teza de doctorat, caut un spaţiu pentru o expoziţie personală în Bucureşti, voi merge în una, două tabere de creaţie peste vară. (Interviu realizat de Grigore Roibu)