Revenirea la pictură – în miezul lucrurilor


Din culisele şcolii timişorene de pictură

Cluj 2011 - În miezul lucrurilor (curator Ileana Pintilie)

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara, găzdueşte în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS, organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni. Până la urmă artiştii trăiesc într-un context internaţional, pe care nu-l pot ignora. Apariţia unei generaţii de tineri pictori în Timişoara, diversitatea şi dinamica creaţiei lor au determinat realizarea acestei selecţii, potrivit organizatorului expoziţiei. „Revenirea la pictură, în ultimele decenii, semn al unei reînnoiri continue a mijloacelor de expresie artistică, a condus la reaşezarea acestui gen în vârful ierarhiei artistice. Astfel, pictura ocupă un loc din ce în ce mai vizibil pe scena internaţională, dar şi locală”, spune Ileana Pintilie.
În urma acestei expoziţii am realizat un dialog cu artiştii participanţi. Le mulţumesc pe această cale celor care au dat curs acestui interviu.

Grigore Roibu: Proiectul „ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS” este în deşfăşurare la Cluj. Definiţi conceptul propus şi spuneţi, în câteva cuvinte, cum percepeţi acestă iniţiativă de grup/proiect?

Andreea Foanene: Din punctul meu de vedere acest proiect este o iniţiativă foarte inspirată de a promova un număr de tineri artişti care utilizează tehnici picturale în creaţia lor. O mare parte din expozanţi abordează teme legate de cultura corpului. Există o mare doză de figurativ per total, este simţită, de asemenea şi prezenţa unui „al treilea erou”, pe lângă pictor şi modelul său în „persoana” calculatorului sau a aparatului foto digital. Acesta din urmă este un factor decizional prezent în majoritatea creaţiilor noastre, fie că există sau nu semne vădite de recunoaştere la nivelul imaginii pe care fiecare tânăr o promovează drept reprezentativă pentru creaţia sa. Un alt element definitoriu pentru acest grup este faptul că artiştii din această expoziţie locuiesc şi lucrează în România, subiectele prezente în creaţia lor sunt legate de ceea ce îi inspiră aici.
Ideea curatorială a coagulării unei expoziţii care aduce publicului chintesenţa, „miezul lucrurilor”, este dovada unor căutări, a unui interes viu faţă de ceea ce oferă tinerii artişti timişoreni prezentaţi de criticul Ileana Pintilie la Halele Timco din Timişoara şi Muzeul de Artă din Cluj.

Sorin Scurtulescu: Acesta este un grup din vestul ţării, ce aparţine „Şcolii de la Timişoara”, care caută, încă, să se exprime prin pictură şi nu prin alte modalităţi vizuale. Fotografiile unora din grupul acesta sunt mult înrudite picturii. Căutarea aceasta nu e una fără sens atâta timp cât picturile lor vor schimba în bine pe cei care le vor privi şi nu îi vor lăsa indiferenţi după un minut de la vederea lor.

Laurian Popa: Nu ştiu dacă l-aş numi grup, ci mai degrabă proiect care cuprinde o bună parte din generaţiile şcolii timişorene de artă. Majoritatea artiştilor ce expun provin din generaţii diferite. În mare parte se poate observa un nucleu experimental care începe să se afirme, lucru pe care îl consider contructiv în demersul artistic contemporan din România.

Îniţiativa şi sprijinul oferit de galeria Calina s-a dovedit a fi de bun augur şi, totodată, proiectul condus de Ileana Pintilie, să sperăm, se va materializa într-un studiu care să scoată în evidenţă generaţiile ce au ieşit la rampă după anul 2000 şi au ceva de spus în arta contemporană românească.

Andrei Rosetti: Sufletul acestui demers este Ileana Pintilie. Altfel, eu aş spune, poate, proiect/grup. De ce? Experienţa unei grupări pleacă de la afinităţi sau direcţii comune de manifestare, de studiu etc. Aici ne-au adus împreună intuiţiile curatorului care a văzut în această alăturare o sumă a mai multor direcţii şi, poate, unele înrudiri. E drept, provenim din aceeaşi şcoală. Ne-am format în acelaşi spaţiu geografic sau cultural. De la caz la caz însă, sunt în acest proiect colegi pe care nu i-am cunoscut încă şi alţii pe care i-am cunoscut recent (aici mă gândesc la Dani Brici), tocmai datorită acestui demers care a devenit prilej de dialog între noi. Sunt şi oameni pe care îi ştiu din atelierele facultăţii noastre. Fikl, Sida, Mercioiu-Popa, Koteles şi-au finalizat studiile când eu le începeam. Am fost mereu interesat să înţeleg felul lor de a lucra. Cu ultimii colegi enumeraţi am avut şi avem azi proiecte comune. Cu Neamţu şi Scurtulescu, doi dintre prietenii mei cei mai apropiaţi, am demarat în 2004 gruparea NOIMA. Cu Laurian Popa am împărţit, cred, atelierul de pictură al facultăţii timp de 2 ani. De aceea tind să spun că din acest proiect este posibil să se ajungă şi la un context de grup.

GR: Înţeleg că această expoziţie îşi propune să pună în atenţie eşantioane alăturate ale unui context cultural, cel timişorean. Toţi v-aţi format acolo. Care credeţi că ar fi nota comună? Putem vorbi astăzi de o şcoală a picturii din vestului ţării?

Andreea Foanene

Andreea Foanene: Este adevărat, artiştii prezentaţi au studiat pictura la Timişoara, fiind în mare parte studenţi ai profesorilor Romul Nuţiu şi Constantin Flondor. Aceşti doi maeştrii sunt recunoscuţi drept formatori de direcţii importante, decisive, în arta modernă din Timişoara. Experienţa pe care ei au împărtăşit-o celor cu care au intrat în contact este, indubitabil, de o mare valoare, cu valenţe de catalizator iniţiatic în creaţia tinerilor veniţi la Timişoara să înveţe pictura. În această expoziţie cred că este vorba de ceva mai mult decât nişte „studenţi buni”, sunt prezentaţi tineri care au deja o serie de rezultate proprii ca urmare a unor căutări tehnice sau tematice. Mulţi dintre cei de aici au beneficiat de burse în străinătate, contactul lor cu arta contemporană se extinde dincolo de experienţa pur muzeistică sau virtuală, zonele lor de cercetare sunt diverse.

Sorin Scurtulescu

Sorin Scurtulescu: Da, putem vorbi de o şcoală la Timişoara, la fel de bine cum se vorbeşte de o şcoala la Leipzig, Paris, Londra, New York sau, iată, Cluj-Napoca, doar că la o scară mai mică. Nota comună este poate diferită de a acelor şcoli enumerate prin faptul că majoritatea acestor artişti au un drum propiu după ieşirea din facultate. Nu aleg toţi o direcţie precum pictura figurativă, abstractă, pop sau suprarealistă, ori alte mixturi. Sunt direcţii personale. Misterul, libertatea şi nedefinirea imediată cred că este un atu al acestui grup de pictori care nu stagnează, ci este în progresie continuă. Diferit de alte grupări sau şcoli, acesta este un grup care riscă continuu, nu caută un manierism comod sau un stil cu orice preţ. Stilul îi caută pe ei.

Laurian Popa

Laurian Popa: Cred că se poate vorbi de o şcoală de artă timişoreană, la fel cum se poate vorbi despre şcoala de artă de la Cluj sau de la Bucureşti. Aici, deosebirea constă în faptul că oferta artistică devine mai interesantă, vizavi de celelalte şcoli enumerate mai sus. Spun asta deoarece libertatea de care ai parte în şcoală pune studentul faţă în faţă cu experimentul, cu exploatarea diferitelor forme de a percepe, de a vizualiza temele propuse. Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de atelier pe care le făceam cu Constantin Flondor sau de orele petrecute în atelierul, din Arad, alături de Barta Şandor. Am avut ocazia de a participa şi la câteva cursuri de atelier experimental ţinute de Ştefan Bertalan…unde am învăţat cum să ne punem problema abordării la modul cel mai corect şi elaborat al unei teme.

Andrei Rosetti: Mă tem să încerc să schiţez o matrice a şcolii noastre. Desigur, sunt oamenii care ne-au format. Foarte diferiţi însă între ei. În fine, m-aş opri acum la un gând din studenţie. Povesteam de curând cu un prieten despre rezonanţa pe care o simţeam alături de colegii mei de atunci, de-a lungul unei anumite activităţi. De exemplu la spălatul pensulelor. Iată o notă comună!
Cei care l-am avut profesor pe Constantin Flondor (Mercioiu, Koteles, Neamţu, Scurtulescu şi eu) vom adânci sper răspunsul la această întrebare curând. Nădăjduim să publicăm curând un material la care am fost invitaţi să colaborăm alături de profesorul nostru, material care, cred, va spune mult mai multe despre cadrele formării noastre ca pictori, despre universul acelor ani şi temele majore pe care le-am parcurs.

GR: Puteţi enumera unele repere care consideraţi că nu ar putea lipsi din felul vostru de a picta, din universul pe care îl propuneţi privitorului.

Andreea Foanene: Nu. Pentru răspunsul la această întrebare vă propun o întâlnire peste 50 de ani.

Sorin Scurtulescu: Nu vor lipsi: pânza de in, răşinile naturale, urma pensulei, suprapunerile de culoare, velatura, frotiul, glasiul.

Laurian Popa: Reperul care eu cred că nu poate lipsi acum în demersul meu creator ar fi respectul faţă de un sistem de valori care se dă uitării, respectul faţă de sine a lucrurilor simple şi, totodată, „critica” adusă societăţii în care ne aflăm. Cred că este normal să te manifeşti pe plan artistic atenţionând privitorul de ceea ce este bun şi ceea ce este rău în societatea din care şi el face parte. Ofensele jucate societătăţii de acum m-au împins spre seria de lucrări ce am realizat-o povestind despre „norii mei uscaţi”.

Andrei Rosetti

Andrei Rosetti: Am încercat în ultimii ani să mă edific în privinţa unor limite propri. Mai e mult de lucru aici. Am căutat să simplific paleta cromatică. Să „sabotez” perspectiva şi adâncimea. Să reduc subiectul pictat la semne minimale. În aceste căutări care vizau limita dintre realitate şi abstracţie am descoperit legătura mea „dogmatică” cu lumea din jur. Ca un pandant al acestor tendinţe spre limită am dorit tot timpul să nu rup legătura cu cele văzute. Iată ceva care, probabil, nu va lipsi din preocupările mele – văzutul.

Cu privire la felul de a picta… da, mă simt legat oarecum de unele repere ale meşteşugului. De cadrul suportului… Nu cred însă că un drum anume este obligatoriu.

GR: Trăim într-o lume în continuă schimbare. Regulile artelor contemporane se raportează la această lume şi sunt din ce în ce mai schimbătoare. Ne punem întrebarea care este reacţia din sfera culturalului şi ce înseamnă arta pentru artistul contemporan. Mai există azi reguli de urmat pentru un artist? Puteţi schiţa câteva?

Andreea Foanene: Vorbim despre norme, dar este o discuţie despre acele reguli care vizează obiectul artistic ca şi produs final al unei căutări sau despre norme de viaţă ale artistului?
Libertatea de care „beneficiem” astăzi ca şi artişti este după unii totală, dar acest lucru este cu două feţe. Această „libertate” se referă la opera de artă, dar şi la modul de viaţă al creatorului. Regulile jocului şi le face fiecare după propriile convingeri. Peisajul în acest domeniu este foarte fragmentat şi nu cred că există răspunsuri-tip. Ştiu că există artişti care nu pot crea dacă nu au mâncat carne sau ciocolată, dacă nu şi-au băut cafeaua sau nu au vorbit la telefon cu bunica, la fel de bine cum cunosc artişti care nu pot începe să lucreze fără să spună o rugăciune. Regulile acestea personale se extind şi la nivelul tehnicii abordate şi ideilor pe care le promovează fiecare în parte.

Sorin Scurtulescu

Sorin Scurtulescu: Azi nu mai există reguli. Datorită acestei libertăţi arta e pretutindeni, orice este/poate fi considerat artă, oricine e artist, oricine e faimos pentru o perioadă de timp, cum spunea Andy Warhol. Dar nu aici stă miza mea. Lupta este tocmai pictura nu instalaţia, video, performace şi celelalte medii ale artei contemporane. Îmi pun problema cum mai pot picta azi. Cum mai poţi picta azi, cu sens, după o mie de ani de pictură. Conceptele şi instalaţiile contemporane au o mai mare şansă şi un mai mare impact în lumea artei actuale dar, cum poţi tu cu o pictură mică de 30×30 cm să ai un impact (poate mai mare, mai profund, mai bun chiar) asupra acestei lumi – aici e miza!

Laurian Popa: Cred că de la o anumită vârstă fiecare artist îşi formează singur regulile după care funcţionează. În facultate, desigur, aveam nişte reguli care trebuiau respectate, însă acum e cu totul şi cu totul altceva. Programatic aceste reguli consider că trebuiesc mulate pe principiile motivaţionale de care dă dovadă cel ce creează.

Andrei Rosetti

Andrei Rosetti: Artele par să contureze astăzi o lume a unor infinite posibilităţi de expresie. Cu toate acestea marile întrebări ale umanităţii îşi caută încă răspuns. Temele sunt aceleaşi, deşi ne par mereu proaspete. Armătura rămâne perenă. Cu privire la reguli e de văzut… La ce ne referim când vorbim de reguli.
În trecut existau reguli, canoane. În Egipt, în India… Şi noi am avut în icoane recomandări. Unele care ţineau de meşteşug, altele care transmiteau în linii mari un fel de amprentă a vreunui chip de sfânt sau vreo soluţie compoziţională mai complexă omologată de tradiţie. Chiar şi aşa, eu cred că nota personală – cum i se spunea în examene – a existat mereu întemeiată pe unicitatea ce se ascunde în fiece persoană.
De ceva vreme pictorii fug de reguli. Rămân însă adesea dogmatici. A fost perioada curentelor. Ismele. Canoane de grup. Cu manifeste dogmatice ce anunţau intenţii precise. N-aş zice că e rău că a fost aşa. Unele curente de acest gen au marcat aprofundări şi studiul apăsat într-o direcţie. Apoi, au urmat reguli care marcau o semnătură. Canoane subiective. Iconografii individuale care generează produsul artistic. Găsim, nu-i aşa, reguli în pictura egipteană, în arta vechilor greci, la Teofan Grecul, în ce ne-a lăsat Leonardo, Rubens, Delacroix, Cézanne… peste tot. Dar găsim reguli evidente şi la Mondrian, Picasso, Fontana, Pollok, Baselitz, Kate Haring, Basquiat ori Perjovschi sau alţi artişti de la noi. Poate nici nu e atât de important acest lucru.
Poate că în timp apare ceva forţat în căutarea şi afirmarea unor astfel de reguli. Ceva demonstrativ, ostentativ. Regula balansează fragil între constrângeri ce ţin de căutarea profunzimii, de edificări pe un anume drum ori de găsirea mediului propice de exprimare, dar şi de reţetă, manierism, găselniţă. Poate că unele exagerări sunt datorate teoretizărilor excesive.
Mie îmi place tare mult să îl văd pe Mondrian deopotrivă în geometrul abstract şi în cel care făcea acele studii de flori din tinereţe. Mai aproape de noi, mi-a fost drag să îl cunosc pe profesorul meu – Flondor, prin proiectele grupului Sigma, îmbinând bare spaţiale, modelând făina sau observând în pictură o plantă sau o grădină. Îmi este drag Ion Grigorescu pe schela unei biserici şi la Tate Modern deopotrivă. Tot el, pictând pietrele din pârâu ori vreun stejar bătrân la Brebu Nou.
(A întrebat: Grigore Roibu
Au avut amabilitatea de a răspunde: Andreea Foanene, Sorin Scurtulescu, Laurian Popa şi Andrei Rosetti).

Un comentariu la “Revenirea la pictură – în miezul lucrurilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s