The Sunset Limited – faţă în faţă cu Dumnezeu


Discursul unei filozofii de viaţă

Nu am scris demult despre un film. A trecut gala decernării premiilor Oscar şi nu am consemnat nimic din tot ce s-a întâmplat în cadrul evenimentului de acordare a Premiilor Academiei Americane de Film din 2011, deoarece toate ziarele şi blogurile au „disecat” tot ceea ce s-a întâmplat. Sub efectul unei gale a decernării absolut insipide şi al unor discursuri mai mult decât plictisitoare, îmi asum să spun că am avut parte de o ceremonie lipsită de surprize.

Din acest motiv am ales să vorbesc despre un film care, în concepţia multora, trezeşte îndoieli asupra valorii lui. Filmul este o ecranizare după o piesă de Cormac McCarthy, avându-i în distribuţie pe Samuel L. Jackson şi Tommy Lee Jones. Scenariul: Cormac McCarthy, regia: Tommy Lee Jones.

Cu toate acestea timp de o oră şi 31 de minute stai cu gura căscată la ceea ce vorbesc cele două personaje ale filmului. Totul e doar dialogul între Jones şi Jackson despre Dumnezeu, absenţa sa, viaţă şi alte filosofii mai mult sau mai puţin profunde. Astea după ce personajul interpretat de Jones, un profesor de filozofie şi istorie, a încercat să se sinucidă, iar Jackson încearcă să-l convingă că nu-i o alegere bună, după ce i-a salvat viaţa. Nu este de mirare că filmul a ieşit pe piaţa cinematografică prin intermediul televiziunii, fiind produs de HBO (şi difuzat începând din februarie 2011), pentru simplul motiv că nu s-ar fi putut vinde în cinematografe.

Piesa Sunset Limited a fost produsă pentru prima dată de Teatrul Steppenwolf din Chicago, pe data de 18 mai 2006 şi a „călătorit”, apoi, pe scenele din New York. Piesa a fost publicată, unii critici considerând-o a fi mai mult un roman decât o piesă de teatru, parţial din cauza subtitlului „O nuvelă în format dramatic”.
Inspirat după piesa de teatru a dramaturgului Cormac McCarthy, filmul The Sunset Limited are o „acţiune” ce se petrece într-un apartament închiriat din New York, în care cei doi protagonişti, numiţi generic Black şi White (Negru şi Alb), poartă o discuţie filozofică pe tema semnificaţiei sau lipsei de semnificaţie a existenţei. Negru este un fost puşcăriaş şi un creştin evanghelic. Albul este un ateu şi un profesor. Ei dezbat sensul suferinţei umane, existenţa lui Dumnezeu şi tentativa de sinucidere al lui White.
Doi jucători. Două părţi. Unul reprezintă lumina. Celălalt partea întunecată.
Cum putem crea vieţile într-o lume haotică în care Dumnezeu este tăcut şi moartea este inevitabilă? Aceasta este una dintre întrebările pe care cei doi încearcă să le argumenteze plecând de la propriile valori ale vieţii. Este fascinant să „vezi” conversaţia dintre Jackson şi Jones, ca un joc de ping-pong verbal, într-o investigaţie asupra fiinţei umane şi a valorilor ei şi, de ce nu, despre nimicurile vieţii.
Profesorul crede că moartea este eliberarea sa, deoarece valorile în care credea nu mai sunt valabile în lumea occidentală din zilele noastre. Răspunsul personajului mistic, interpretat de Jackson, vine imediat. „Cred că adevărul este scris în paginile acestei cărţi (n.r. Biblia), este scris pe inima omului şi a fost scris acolo cu mult timp în urmă… şi va fi scris mult timp de aici încolo.”

Acţiunea filmului se desfăşoară în New York, într-un apartament situat într-un cartier rău famat, o adevărată „colonie de leproşi morali”. Cele două personaje, singurele din film, se potrivesc de minune cu tipologia indivizilor interpretaţi: Tommy Lee Jones, cu grimasa sa impenetrabilă se potriveşte perfect cu omul inteligent, care nu crede decât în ştiinţă, iar Samuel L Jackson, cu atitudinea sa pătimşă, crează perfect jocul antagonic. Filmul este aidoma provocărilor din cărţile scriitorului şi filozofului Bertrand Russell[1], care întrebat ce ar spune dacă după moartea sa ajunge în faţa lui Dumnezeu, a răspuns: „Pur şi simplu l-aş întreba: Doamne, de ce ai dat atât de puţine semene despre existenţa ta?” Fără excepţie, totul este „criticat” şi respins cu o virulenţă incredibilă în cărţile lui Russell. Dumnezeul unic, ideea de suflet, principiile morale, toate acestea nu rămân în picioare. Care este alternativa pe care, la urma urmei, ar fi trebuit să ne-o propună aprigul detractor? Răspunsul vine din „străfundurile sufletului său în care a fost un gol, pe care altădată l-a umplut Dumnezeu, şi el n-a mai găsit nimic care să umple acel gol[2].
Cine are argumente mai puternice în captarea conştinţei că nu poţi face orice descoperind banalitatea inconştienţei vă las pe voi să găsiţi în spatele discursului şi al cuvintelelor ce sunt sortite regăsirii celor două personaje. Poate, Constantin Noica avea dreptate când spunea că inteligenţa nu este decât o simplă dispoziţie! (Grigore Roibu)


[1] Bertrand Russell – De ce nu sunt creştin, BPT, Bucureşti, 1980.
[2]
CaterinaTait – My Father Bertrand Russell, Londra, 1976.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s