Dan Perjovschi: Trec prin lume desenând-o!

Duminică 10 aprilie 2011, de la ora 11.00, la Sala Atelier în cadrul programului Conferinţele teatrului Naşional, Dan Perjovschi prezintă conferinţa cu tema Trec prin lume desenând-o!
Pentru informaţii legate de bilete:
telefon 021. 314. 71. 71.

Grafician, autor de performance şi ilustrator la Revista 22, Dan Perjovschi se poate considera un artist împlinit. A câştigat numeroase burse, fellowship-uri şi granturi pentru artă. Desenează şi expune, combinând desenul şi grafitti în lucrări executate direct pe pereţii muzeelor şi centrelor de artă contemporană din toată lumea. Desenele sale sunt comentarii asupra problemelor politice, sociale şi culturale curente , marcate de istoria, tradiţiile şi cultura locului în care expune. A primit premiul George Maciunas, în 2004, precum şi Henkel CEE Prize for Contemporary Drawing, în 2002, la Viena. În fond, el face ce şi-a visat dintotdeauna: merge prin lume, desenând-o!

Însoţită de imagini, prelegerea sa intitulată Trec prin lume desenând-o! va jalona 25 de ani de artă şi atitudine, de la cenzura comunistă la aberaţiile pieţei de artă. „Vor fi atinse punctele nevralgice ale scenei de artă actuale, subfinanţată, ironizată (ponei roz) şi cu unicul muzeu de artă contemporană captiv în Parlament″, ne anunţă artistul în prologul conferinţei sale de la TNB, dezamăgit în fond de acest arc peste timp. „În anii ‘90 vorbeam despre libertate, acum vorbim despre bani”, completează Dan Perjovschi.

Dan Perjovschi este un artist român care locuieşte la Bucureşti şi Sibiu şi expune în unele din cele mai importante muzee şi expoziţii de artă ale lumii. S-a născut în 1961 la Sibiu. A urmat cursurile liceului de artă din Sibiu şi ale Academiei de Artă din Iaşi. Are expoziţii în întreaga lume. Dan Perjovski a decorat pereţi ai celebrelor muzee Tate Modern din Londra şi MoMa din New York şi a expus la Macro Roma, Ludwig Köln, Pompidou Paris, Bienala de la Veneţia, Istanbul, Lyon sau Moscova. A primit premiul George Maciunas, în 2004, precum şi Henkel CEE Prize for Contemporary Drawing, în 2002, la Viena.
Perjovschi a abandonat imediat după terminarea studiilor reflecţia picturală asupra naturii (statice) ca să comenteze grafic natura umană. El practică un desen incisiv care provine din presa de atitudine postrevoluţionară şi care încorporează elemente de artă brută, graffiti sau caricatură. De dimensiuni monumentale, lucrările lui se şterg după ce expoziţia se termină. Desenul performativ şi efemeritatea artei sale îl apropie de lumea spectacolului. Dan Perjovschi ilustrează săptamânal, din anul 1991, Revista 22.

Puţină lume mai ştie azi că actualul LOGO grafic al Teatrului Naţional, cel pe care îl găsiţi chiar la începutul acestui comunicat, a fost conceput de Dan Perjovschi, imediat după 1989, sub directoratul lui Andrei Şerban. Acest LOGO a redevenit emblema teatrului odată cu venirea lui Ion Caramitru la conducerea instituţiei.
Vă prezentăm, în continuare, un fragment dintr-un interviu realizat de Mihail Vakulovski în Observator cultural, dialog în care artistul vorbeşte despre arta sa şi lumea politică românească.

Perjovschi non-stop

Mihail Vakulovski: Dan, acum eşti mereu în mişcare, „pe drum”, desenînd pereţii prin Europa. Şi nu numai. Acasă, cînd şi unde te pot recunoaşte oamenii?

Dan Perjovschi: Mihai, poţi să te vîri sub nasul oamenilor, să le stai în ochi, şi ei să nu te „recunoască”. Eu sînt un tip hiperactiv: cînd nu expun, dau din gură la radio sau prin ziare (ca acum, aici, cu tine), pentru că revendic artistic spaţiul public, politic, social sau media. În înţelesul tradiţional al cuvîntului „artă” (ei, nu chiar aşa de tradiţional).

– Ai desenat mulţi pereţi publici sau prin muzee mai mult sau mai puţin celebre; unde ţi-a plăcut cel mai mult să lucrezi? Unde a fost cel mai greu să fugi de propria artă? Îmi amintesc cum a fost ştergerea urmelor perjovschiene de pe pereţii din Brukenthal.

– Îmi place peste tot, pentru că de fiecare dată e diferit – şi cînd sînt cocoţat la 8 metri înălţime pe faţada Muzeului de Artă din Sydney, şi cînd stau în genunchi la Centrul de artă Wiels din Bruxelles. La Sibiu, a fost o excepţie că mi-am „ucis” singur arta (la noi, instituţiile nu sînt capabile să facă bine lucrurile şi mai bine le faci tu cap-coadă; tu centrezi, tu dai cu capul). De obicei, nu sînt de faţă cînd se petrece ştergerea, pentru că, oricît de încîntătoare pare ideea, realitatea nu-i aşa mişto. Ţin cu dinţii de conceptul ăsta, pentru că mă eliberează de mine însumi. Ca să nu spun că mă salvează de idioţii ăia plini de bani, care nu mă pot cumpăra şi agăţa în budă, lîngă favoriţii lor, Bălaşa sau Dali. La mine, fiecare proiect e ceva nou şi, în acelaşi timp, o retrospectivă. Accidentele mă stimulează, lipsurile mă determină. De la Pompidou Paris la subsolul unui bloc din Chişinău nu-i decît un pas.

– După căderea comunismului în estul Europei, ai realizat multe performanţe. Unii îşi amintesc de performance-ul cu „România” pe umăr, alţii, de „alo, centru’, mă auzi?” etc. Care a fost ultima ta performanţă şi unde a avut loc? Cînd alegi să te exprimi prin astfel de acte artistice?

– Păi am făcut cîte ceva şi înainte de-a cădea Zidul din Berlin. Mai puţin public, dar, posibil, mai radical. Eu şi Lia ne-am folosit apartamentul în care am locuit la Oradea după 1985 ca spaţiu pentru acţiuni şi intervenţii artistice. În casă, în afara cenzurii. Acţiunile alea au devenit referinţe ale istoriei artei contemporane, iar documentaţia lor face acum carieră în muzeele occidentale.
Performanţele mele artistice au fost mai mult contraperformanţe: prin 1998, am pictat la Iaşi, cu public, o natură statică, cum mi s-a cerut pe vremuri să fac pentru a intra la facultate. Nu multă lume din public a rezistat 5 ore şi majorităţii i s-a părut o idee tîmpită. N-au înţeles. Pictura nu mi-a ieşit şi, vorba unuia dintre spectatori, „ăsta n-o să intre niciodată la facultate!”.
Ultima mea performanţă standard a fost prin delegaţie. Anul trecut am tocmit nişte tineri să facă pe statuile vii în Piaţa Universităţii – unii, mineri, alţii, studenţi. Cît să-şi aducă lumea aminte de istoria recentă care nu ne dă pace. O săptămînă, cîteva ore pe zi, oamenii ăia au interpretat istoria la nivelul pămîntului, fără soclu, fără patetisme, fără mişcare, unul lîngă altul, faţă în faţă sau spate în spate. Întrebarea pe care o puneam cu această sculptură minimală nu era morală – cine e călău şi cine, victimă. Întrebarea mea era ce s-a ales de actorii dramei folosiţi politic şi degrabă uitaţi economic. Vezi ce s-a întîmplat anul ăsta cu ultima tragedie din subteran sau comedia salariilor din educaţie. Catastrofe şi dezastre pe toată linia. Acum nu mai fac performanţe, dar fac lecturi publice. Tot aia.

– Ai publicat cîteva albume-cărţi. Cum îl vezi pe „cititorul” tău?

– Am publicat vreo 15 cărţi de artist, majoritatea în Vest. Sînt unul dintre cei mai „traduşi” autori români. Ha-ha! Habar n-am care-i publicul acestor cărţi, pentru că – teoretic – mă adresez la toată lumea în egală măsură, nu degeaba folosesc o „limbă populară” care pare caricatură, dar nu e, care pare graffiti, dar nu e, care pare artă şi – cine ştie?! – poate e. „Cititorul” meu ar trebui să fie omul nou, contemporan, educat, urban, cosmopolit, deschis la minte, cu umor şi cultură, cu întrebări la care poate eu am nişte răspunsuri.

– Ce-ţi place să faci cînd ajungi în România? Ţi-e dor de Sibiu? De atelier? De ducă?

– Îmi place să vorbesc cu Lia, să punem ţara şi, de ceva vreme, lumea la cale. Dar de multe ori mergem afară împreună, aşa că n-am mari melancolii. Îmi place să merg la 22 să-mi văd „familia mea extinsă”, să aud ce mai e nou politic, economic, bîrfe, chestii. Îmi place să mă implic în tot soiul de lucruri, mari sau mărunte, şi încerc să fac o diferenţă (deşi în România se pare că nu mai contează şi nu mai rentează).
Sibiul este un oraş mişto, ne facem acolo un atelier-depozit-instituţie. Bucureştiul ne-a tras un şut în cur (ne ia atelierul), aşa că parţial ne întoarcem acasă. Or fi şi vîrsta, şi familia (amîndoi sîntem sibieni), şi ideea să lăsăm ceva în urmă (atelierul va putea fi folosit ca un spaţiu de cercetare, expoziţie, bibliotecă). Îmi place la mine la bloc, în Rahova, între cărţi şi lucrări de artă, dar ştiu că un artist contemporan n-are casă, n-are stare… Sîntem nişte pribegi. Azi aici, mîine dincolo… Existăm cît avem expoziţii şi prezenţe publice. În rest, cui îi pasă? Nu ştiu cum dracu’ s-a ajuns la situaţia asta, în care părem nişte milogi care cerşesc bani („banii noştri de taxe” ţipă la televizor imbecilii care ne fură fără milă de 20 de ani). Ca artist, trebuie mereu să-mi justific existenţa, să cer voie, să-mi cer scuze. Şi cînd colo, lucrurile stau exact pe dos: în primul rînd, în mine au investit mai mult muncitorii germani, austrieci sau francezi (burse şi expoziţii din banii lor de taxe), în al doilea rînd, eu nu cer, eu ofer. Eu ofer acestei ţări şi acestui oraş ceva ce instituţiile statului, toată liota de funcţionari, marii eroi locali şi rafinaţii miniştri ai Culturii nu sînt capabili să facă.
Guvernul României a cheltuit milioane pe un brand de ţară intraductibil (fabulospirit), în timp ce eu, cu cîteva mii, am expus în toată lumea. M-au văzut peste o sută de mii de oameni în cel mai important muzeu de artă din lume (atîta era tirajul ziarului meu cu desene, difuzat gratuit şi epuizat în trei luni). Am adunat mai mulţi spectatori decît Naţionala de fotbal. Şi MoMA din New York a fost unul dintre cele 20 de muzee de artă din lumea asta în care am expus în ultimii ani. Eu, un român născut la Sibiu şi locuind la Bucureşti, că aşa scrie pe etichetă. În acele muzee şi centre de artă nu intri dacă nu eşti înţeles, dorit şi respectat. Nu te poate trimite nimeni, doar calitatea artei tale. Şi în timpul ăsta, acasă, cui îi pasă? Unde mă antrenez? Ce uzură fizică şi mentală am ca să rezist la vîrf? Care este politica economică şi culturală a României, a Capitalei şi a Sectorului 5, care mă au ca subiect? Vezi, iar mi-au sărit capacele… De-aia, Mihai, mă bucur şi cînd vin, şi cînd plec din România.

– Cum citeşti criticile la expoziţiile tale? Te interesează cronicile despre proiectele tale sau le neglijezi?

– Le citesc cu mare atenţie pe toate, româneşti sau internaţionale. Citesc şi ce spun oamenii pe bloguri. Un gagiu din America a postat pe blogul lui un desen de-al meu, în care zidul din Berlin se desfăcea în zidul dintre America şi Mexic şi în zidul dintre Israel şi Palestina. Ei bine, au fost vreo sută şi ceva de comentarii la postarea aia. Dacă m-aş lua după ce pasiuni a născut desenul ăla, ar trebui să desenez numai floricele… Sînt fericit cînd dau de analize inteligente, mă apucă disperarea cînd sînt citit greşit, cad în depresie cînd sînt judecat lăutăresc, după ureche. Eu sînt extrem de activ şi ca artist, şi ca prezenţă media, dau interviuri, fac prezentări publice, aşa că nu duc lipsă de cronici şi texte. Nu mă pot plînge. Sînt un răsfăţat al presei. Am strîns un metru de bibliografie. De la reviste extrem de prestigioase din Paris, Londra şi New York la ziare locale din Caen, Nikosia sau Sibiu. S-au scris texte esenţiale despre mine, dar s-au scris şi prostii enorme. Am învăţat să-mi respect comentatorii, pentru că ei mă difuzează în societate. (Interviu realizat de Mihail Vakulovski, Observator Cultural, aprilie 2009).

Prezentarea proiectului de rezidenţă al artiştilor Victoria şi Marian Zidaru

Miercuri, 30 martie 2011, începând cu orele 18.00, va avea loc la Galeria Recycle Nest din strada Icoanei nr. 17 prezentarea perioadei de rezidenţă a artiştilor Victoria şi Marian Zidaru la Düesseldorf, Germania (ianuarie – februarie 2011).

Schimbul de rezidenţe artistice între Kulturamt Düesseldorf şi Palatul Mogoşoaia este un program demarat în urmă cu cinci ani. Artişti din Bucureşti şi artişti din Düesseldorf primesc, anual, posibilitatea de a efectua o rezidenţă de două luni, la schimb, în cele două oraşe. Rezidenţele obţinute prin concurs propun artiştilor selectaţi ateliere utilate, spaţiu de locuit pe perioada rezidenţei, o sumă pentru procurarea de materiale artistice şi un stipendiu lunar, la care se adaugă plata cheltuielilor de transport. La sfârşitul perioadei de rezidenţă, artiştii organizează o expoziţie în spaţiile propuse de cele două instituţii sau în galerii/spaţii alternative pe care le propun chiar ei. Promovarea şi curatoriatul expoziţiilor sunt asigurate de cele două instituţii organizatoare.

Schimbul de rezidenţe s-a bucurat de mare succes, printre artiştii români care au primit rezidenţă la Duesseldorf numărându-se Dumitru Gorzo, Ana Bănică, Gili Mocanu, Cristina David.

Cuplul de artişti Zidaru au avut o perioadă de lucru şi de expunere extrem de densă la Düesseldorf, la începutul anului 2011, probabil cea mai încărcată dintre cele derulate în rezidenţele de până acum: au organizat mai multe expoziţii pe parcursul celor două luni şi ulterior acestora, au apărut în publicaţii locale, au pătruns în sfera lumii artistice duesseldorfiene şi au angajat, deja, alte manifestări şi expoziţii în regiune, pe parcursul lunilor următoare.

Cum a fost posibil acest lucru, cum s-a desfăşurat rezidenţa şi care sunt perspectivele pe care le deschide aceasta, toate vor fi subiectele unei ample prezentări pe 30 martie la Recycle Nest, alături de Victoria şi Marian Zidaru, de Doina Mândru, directoarea Palatului Mogoşoaia şi de Erwin Kessler, curatorul programului de rezidenţe.Vor fi proiectate filme, prezentate materiale de presă şi lansa discuţii despre toate aspectele programului de rezidenţe.

În continuare, vă prezentăm un fragment dintr-un interviu realizat de Iolanda Malamen, în cotidianul online ZiuaVeche.ro, din data de 13.02.2011, cu Victoria şi Marian Zidaru.

De multe ori cutia milei are altă destinaţie…

Iolanda Malamen: Marian Zidaru şi Victoria Zidaru, atelierul vostru din strada Academiei numărul 4, aminteşte de lumea arhaică a satului românesc, o lume greu de regăsit astăzi.

Marian Zidaru: Satul în care m-am născut a rămas doar în amintiri. Nu mai există nici satul, şi nici ţăranul român pe care, cel puţin generaţia noastră l-a pomenit. Astăzi putem vorbi despre cu totul altceva- despre o populaţie suburbană care locuieşte în fostele sate româneşti, în care s-au ridicat fel şi fel de construcţii care de care mai bizare, tot felul de vile încropite peste noapte din material străine de satul românesc. Satul pe care eu îl ţin eu minte este un sat din case de nuiele şi pămînt, acoperite cu şindrilă (tabla începuse să-i ia locul încă din copilăria mea), aşezate pe înălţime, de unde în vale se vedea Teleormanul, unde mergeam la gîrlă, şi în rest, activităţile zilnice, cele care dădeau farmec şi strălucire. Întotdeauna ţăranul respectiv era identificat cu un sfânt: Ilie, cu Nicolae, aşadar cu binecuvîntarea sau mînia lui Dumnezeu. Sunt amintiri puternice, care-mi definesc acum, la 54 de ani tot ceea ce fac. Am rămas cantonat în acele amintiri. Nici o călătorie, fie la Paris, la München sau în Brazilia, nu a putut să înlocuiască acea forţă a amintirilor pe care le am din copilărie despre satul românesc. Îmi dau seama că nu ţin minte lucruri importante văzute la Paris sau în alte oraşe importante din Europa, dar ştiu că regăsesc fiecare moment trăit în copilărie, şi încerc să-i dau viaţă, şi să-l fructific.

Victoria Zidaru: Pentru mine, satul în care m-am născut, Liteni (Suceava) a rămas practic ca o vatră existenţială, ca o expresie pe care n-am părăsit-o niciodată. Trăită în Bucureşti 30 de ani (din momentul facultăţii pînă acum), în sufletul meu m-am ghidat după aceleaşi reguli, principii şi obişnuinţe căpătate de mic copil. Nimic din, să spunem, noutăţile civilizaţiei nu mi-a schimbat normele de conduită. Pentru mine reperele pe care le-am moştenit, şi cu care m-am născut, sunt repere de la care nu m-am abătut niciodată atunci cînd mă refer la moralitate, la credinţă, la port, la vestimenţie, la felul de-a răspunde, la lucrurile care vin spre tine. Mulţi foşti colegi pe care îi întîlnesc după mult timp îmi spun: „Nu te-ai schimbat deloc, eşti aceeaşi”. În anume privinţe sunt inadaptabilă la civilizaţia pe care am întîlnit-o, deşi, trebuie să recunosc, am luat şi lucruri bune pe care nu le-am respins. Principiile de bază pe care le-am învăţat de la părinţii mei, din satul meu, mi-au rămas însă în suflet, şi astăzi mă întorc la ele acolo, în Bucovina. De altfel, şi Marian simte că acolo este spaţiul în care ne vom găsi locul şi liniştea lucrului.

I.M. Deocamdată trăiţi în Bucureşti, într-o continuă intruziune a schimbărilor, a demolărilor (chiar şi atelierul vostru e în pericol)…

M.Z. Personal sunt adeptul ne-mişcării, adeptul ne- schimbării, asta fiind garanţia eternităţii. Locul care nu se schimbă se sfinţeşte. Locul care este într-o continuă frămîntare, dărîmare, reconstruire, reaşezare, din nou dărîmare, este unul aproape blestemat, care nu-şi regăseşte liniştea. A regăsi liniştea înseamnă a fi în armonie cu tine, şi a căpăta acea pace din care nu vrei să ieşi. Pe ce să schimbăm pacea dobîndită? Pe nelinişti? Pe lucruri care nu au nicio valoare? Am revenit acum trei zile din Bucovina, în Bucureşti, şi, am constatat cu groază că acest haos pe care noi îl numim capitala României, vorbeşte prea mult despre putrefacţie morală şi socială.

I.M. Credinţa este printre puţinele lucruri salvatoare?

M.Z. Bineînţeles! De fapt credinţa este condiţia ne- mişcării. Odată dobîndită credinţa, trebuie să rămîi în ea. Şi cel care este neliniştit înseamnă că n-a dobîndit-o, este încă în căutarea unei zone stabile în care să se fixeze. Credinţa este acea stîncă nemişcată la care trebuie să mă raportez în permanenţă, pentru a ajunge la ea ca la un liman stabil, pentru a mă compara cu ea, pentru a avea garanţia liniştii şi a păcii, şi toate celelalte lucruri pe care le doresc. Credinţa la care mă refer nu seamănă cu dogma religioasă pe care o promovează biserica instituţională, adesea intolerantă, şi, într-un fel, pe lîngă ceea ce înseamnă biserica…

I.M. Marian Zidaru, este arta românească în acest moment, în contradicţie cu spiritualitaea românească?

M.Z. Fac parte dintr-o generaţie distrusă de consumismul care a năvălit peste România. O generaţie peste care s-a aşternut un munte de nepăsare şi de ignoranţă. Din 1990 s-a creat un zid între arta românească şi arta contemporană. Ceea ce se numeşte îndeobşte artă contemporană nu are nicio legătură cu arta românească, cu ceea ce am moştenit şi am mai adăugat şi noi, la această construcţie care în final se numeşte istoria artei româneşti. Acum se practică o artă europeană, cu tendinţe străine de spiritualitatea românească, doar de dragul de-a fi la modă.

I.M. Aţi influenţat în vreun fel pe cei care au venit după voi?

M.Z. Ceea ce am lucrat noi în toţi aceşti ani, nu a avut o influenţă vizibilă asupre tinerei generaţii care ne-a urmat. În ziua de astăzi puţini mai fac cu adevărat sculptură. Lucrul cel mai important din arta plastică românească pînă în 1990, era sculptura. Era lucrul prin care arta românească se definea puternic. Tocmai instituţiile statului au încurajat acest abandon, al artei tradiţionale româneşti. Spre un altceva…nici nu ştiu cum se mai numeşte. Sunt sigur că depozitele muzeelor sunt pline de ,,gunoaie,, ,fiindcă toate aceste instalaţii şi evenimente video şi tot felul de speculaţii, sunt cele care dau tonul unei efemerităţi evidente.

I.M. Deşi nu sunt întrutotul de acord cu tine, citez totuşi un critic, care numea asta, artă de unică folosinţă.

M.Z. Acum există doctori în arte plastice, şi superdoctori. Să vedem ce se va mai inventa de-acum înainte… Poţi să pictezi şi să sculptezi mediocru şi fără facultatea de artă. Sunt foarte mulţi masteranzi care habar nu au să picteze, habar nu au să facă un obiect de artă de bun simţ, ca să nu vorbesc de marea artă, de capodopere. Atunci, ceea ce facem noi se se adresează unui număr limitat de prieteni, de admiratori, de iubitori de artă care ne colecţionează lucrări, şi, cam atîta…

I.M. Victoria Zidaru, mi se pare uimitor că o adolescentă dintr-un îndepărtat sat bucovinean, a năzuit să devină sculptoriţă.

V.Z. Este o istorie destul de interesantă. În liceul pedagogic pe care l-am absolvit, nu făceam nicio diferenţă între pictură, sculptură, tapiserie, însă desenam tot timpul şi aveam acea pasiune pentru lucru. Cei avizaţi văzîndu-mi desenele şi obiectele realizate, m-au îndemnat către sculptură, spunîndu-mi că modul în care lucrez, şi, în general tot ce fac în zona vizualului, are legătură cu sculptura. Eu însă nu ştiam ce se face la secţia de sculptură. Am dat examen doi ani la rînd la tapiserie, la Cluj, dar n-am reuşit şi profesorii cu care m-am pregătit mi-au recomandat de asemenea, sculptura, fiindcă desenul meu demonstra talent în zona asta. Am venit la Bucureşti şi l-am căutat pe sculptorul Mihai Buculei pe care-l văzusem în copilărie, cînd venea în vizită la învăţătoarea mea cu care era prieten, şi-mi desena pe caiet diverse animăluţe, ca să îmi facă plăcere. De atunci am rămas cu pasiunea desenului. Mi-am amintit de numele lui, l-am căutat în Bucureşti, i-am arătat lucrările şi a acceptat să-mi predea noţiuni de bază, în ale sculpturii. În Bucovina nu exista într-adevăr, o tradiţie în privinţa sculpturii…

I.M. Victoria, cînd ati devenit o familie, arta voastră ,,s-a complicat,, estetic şi energetic, cu noi forme de expresie: tapiserii, obiecte, pictură, sculptură.

V.Z. Da, şi căutăm tot timpul să găsim noi forme de împăcare a materiei, cu privirea. Eu, spre exemplu, fac acum, după cum vezi, ţesături realizate de frunze, şi numite reliefuri vegetale. Ele vor proba în timp rezistenţa, forţa şi miracolul dumnezeiesc al vegetalului.

I.M. Marian Zidaru, îţi trebuie un oarecare curaj ca să mai faci sculptură acum, în România?

M.Z. Darul muncii (în sensul artei) este un lucru magnific pe care omul îl poate primi. Acele obiecte pe care le creez vin din preaplinul inimii. În mine există un izvor care se revarsă şi, acel izvor dacă e concretizat într-un material definitiv, el devine un obiect de artă. Dacă nu, el se va pierde . Am pornit pe calea artei din admiraţie faţă de diverse personalităţi ale sculpturii româneşti, faţă de care nu mi-a dispărut nici astăzi admiraţia. Şi lista e foarte mare. Dar, mentorul meu absolut rămîne Brâncuşi. Este artistul care a început şi a închis arta modernă. Arta modernă începe cu el şi se termină cu el. Primul sculptor care m-a învăţat să privesc tridimensional a fost Florin Codre. Un an de zile (1976) i-am frecventat atelierul, înainte de plecarea lui în Occident. Era un sculptor foarte puternic, făcea parte din acel grup care a definit sculptura românească din anii 70. Avea o manieră foarte românească de-a spaţializa forma. Era acolo mult arhaism în volumul lui, agresivitate şi forţă. Un sculptor de mare har. Şi Paul Vasilescu care m-a fascinat prin arta lui, dar şi prin dimensiunea umană…Sigur, Ovidiu Maitec, spre finalul vieţii, cu care am avut o prietenie destul de strînsă şi pentru care am o admiraţie nesfîrşită, dar şi regretul că nu există un spaţiu în care să fie expus în permanenţă. Pentru profesorul meu de sculptură Vladimir Predescu, am de asemenea, o admiraţie deosebită. Şi pentru Ion Nicodim, de la care probabil am preluat această manieră de-a face sculptură şi pictură, spre a realiza un tot unitar. Ca teoreticieni ai artei îi mulţumesc lui Marin Iliescu. Ne preda desenul magistral. Nu trebuia să începi cu ceea ce vezi, ci cu ceea ce simţi în interior. Ceea ce se vedea era subordonat unei scheme compoziţionale pe care mai întîi trebuia s-o descoperim. El ne-a dat de fapt o lecţie pedagogică monumentală pe care s-a fondat şcoala de artă românească, funcţionînd foarte bine pînă în 90, cînd a fost dat afară împreună cu alţi artişti, într-un mod nemeritat, şi stilul de lucru al şcolii de Bucureşti a fost înlocuit cu un surogat de manieră ungurească occidentală, în a aborda studiul. S-a trecut la un studiu fotografic, de neînţeles, şi fără nicio finalitate, la urma-urmei. Din păcate, Mircea Spătaru a fost povăţuitorul nefericit. (Interviu realizat de Iolanda Malamen, SURSA: ZiuaVeche.ro)

Anya Gallaccio la Thomas Dane Galerie

Metafora dintre lumină şi artă

Thomas Dane Galerie din Londra prezintă expoziţia de instalaţie aparţinând artistei Anya Gallaccio, în perioada
23 martie – 07 mai, 2011.

Expoziţia este o călătorie prin spaţiu şi timp, pentru care Anya Gallaccio a cules fire de de nisip din depozite stratificate ale deşertului din Nevada, Utah şi Arizona, particole care au fost transportate apoi la Londra. Călătoriile transatlantice ale lui Gallaccio, prin intermediul nisipului ca mediu de exprimare plastic, evocă drumul personal a artistei însăşi, din momentul în care a luat decizia să părăsească Marea Britanie, acum trei ani, pentru a-şi asuma poziţia de profesor de arte vizuale la Universitatea din California din San Diego.

Anya Gallaccio s-a născut în Scoţia, în anul 1963 şi a studiat la Goldsmiths ‘College, Universitatea din Londra (1985-1988) şi Politehnica Kingston (1984-1985).
Ea lucrează cu materii organice, cum ar fi de exemplu fructe, legume şi flori, materiale supuse unor schimbări pe timpul cât sunt expuse. Cele mai multe dintre aceste materiale de lucru pur şi simplu se degradează, demonstrând efemeritatea artei, creaţia ei fiind greu de achiziţionat în aceste condiţii de către public sau de colecţii private. Ea a fost nominalizată în anul 2003 pentru Premiul Turner, intrând în atenţia publicului la sfârşitul anilor 1980, alături de un grup de tineri artişti care expuneau la Londra în expoziţia Freeze, expoziţie curatoriată de Damien Hirst, în urma căreia a luat fiinţă grupul Tinerilor Artişti Britanici. Din acel moment ea a avut o serie de prezentări expoziţionale personale atât în Marea Britanie, cât şi în străinătate. Timpul, pe de o parte, iar de cealaltă parte calitatea imprevizibilă a instalaţiilor sale, sunt două concepte ce se referă la istoria performanţei şi, în acelaşi timp, la tradiţia pentru sculptură. Această fascinaţie care cuprinde un ciclu de transformare şi degenerare, proprietăţi inerente a materialelor organice, se află în centrul preocupărilor lui Anya Gallaccio.

„Priviţi cu atenţie la o crăpătură în perete şi ar putea fi şi Grand Canyon”, spunea Robert Smithson.

Călătoria Anyei Gallaccio a început în Valea Morţii din SUA, formând pe parcusul întregii acţiuni un clişeu definit ca o eliberare de pasiuni şi, purificator de emoții, o excursie care ajunge ajunge în cele din urmă la Londra.
Formale şi nisipul se combină cu fragmente din sticlă pentru a compune imaginea, asemenea unei proiecţii care depinde de lumina soarelui şi este apoi proiectată pe podea sau pereţii galeriei, instalaţia depinzând de diferitele momente ale zilei. Fereastra devine un aparat, folosit în cazul de faţă pentru proiecţia unui peisaj imaginar, care este rezultatul unei experienţe personale în deşert, o experienţă „filtrată” prin lentila unui design arhitectural. Pornind de la această logică, Gallaccio produce o intervenţie sub forma unui „asamblaj” care se angajează atât în moştenirea Land-Art, cât şi a artei abstracte de la începutul secolului al XX-lea.
Nisipul suferă şi el o transformare sau, mai degrabă, o schimbare cromatică. Culorile artei străvechi, care configurau primele imagini create de mâna omului, cum ar fi de exemplu galben-ocru, roşu de fier, siena sau gri, se combină în construcţia unor compoziţii geometrice, constructiviste şi un hiper-play saturat de vizualitatea senzuală, devenind un semn distinctiv al creaţiei artistei Anya Gallaccio. Lumina şi  sticla de la etajul galeriei invită imaginaţia privitorului să călătorească prin intermediul particulelor microscopice de nisip, amplificând relaţia metaforică dintre lumină şi artele vizuale. (Grigore Roibu)

Restaurantul Jamie’s Italian

Proiect: Blacksheep, www.blacksheep.uk.com

Blacksheep (în portofoliul cărora găsim The Cuckoo Club, Inamo sau Whisky Mist) a dorit să dea restaurantului Jamie’s Italian un aer fresh şi stylish, combinând imaginea de retail tipic italiană cu subtile accente british.

Organizat în jurul unui „Market Place” (zonă de trecere şi totodată punct central al spaţiului, din care clienţii pot vedea interiorul bucătăriei) şi a unei „Piazza” (zona centrală a sălii), noul restaurant londonez se află în centrul comercial Westfield.
Pasiunea cu care italienii gătesc şi vorbesc despre mâncare, spectacolul culinar specific oricărui colţ al peninsulei, diversitatea ingredientelor şi a gusturilor l-au făcut pe Jamie Oliver să aleagă fără ezitare acest profil pentru restaurantele lui. „I should have been italian”, spune el, motivând astfel opţiunea pentru un meniu simplu, fresh şi rustic. În consecinţă, designul spaţiului pune accentul pe o atmosferă caldă, friendly şi casual.
Semnul exterior distinctiv al restaurantului este un vechi Citroën recondiţionat, parcat lângă intrare (loc în care se comandă şi se prepară, conform cerinţelor clientului, mixuri de îngheţată, fructe şi o selecţie de nuts). Clădirea e înconjurată de o terasă umbrită şi delimitată de jardiniere cu plante aromate, spre care interiorul se poate deschide complet (prin intermediul uşilor şi al geamurilor înalte).

Cu o suprafaţă de 610 metri pătraţi, spaţiul este organizat pe o axă longitudinală, ce are în centru bucătăria. Accesul se face direct în zona centrală a restaurantului (Piazza), delimitată în zone diferite doar prin finisajele pereţilor, modelul mobilierului şi al luminilor, şi având ca fundal un perete pe care sunt  amplasate, într-un desen aleatoriu, faruri de Vespa (vizibile şi din exterior) – probabil cel mai „urban” touch al designului, menit să accentueze ideea de piazzeta, de oraş interior. Acest Scooter Wall (îmbrăcat în panouri de metal) delimitează grupurile sanitare şi culoarul spre Market Place, o zonă îngustă, agitată, zgomotoasă, prin care clienţii văd bucătăria, zona de preparare a pastelor şi spaţiile ei de depozitare, precum şi display-urile cu cărţi, vin şi produse proaspete.

Spaţiul „din spate” este un separeu generos, cu o înălţime mult mai mică (de doar 2,4 metri), o zonă intimă, luminată de 30 de lămpi cu aspect uşor industrial, finisate cu alamă, suspendate de tavanul în întregime gri; nota glamour este adusă de un perete îmbrăcat în panouri de lemn cu intarsii din alamă, iar legătura vizuală cu bucătăria şi cu întreaga zonă de market se face prin intermediul unui bar pentru antreuri, deasupra căruia sunt atârnate, pitoresc, jamboane.

Look-ul industrial dat de structura aparentă de metal este accentuat de traseele ventilaţiei, dar contrabalansat de nuanţa caldă a lemnului pardoselii şi a pereţilor. Finisajele accentuează definirea zonelor funcţionale: Blacksheep au ales lemn pentru pardoseala restaurantului şi a separeului şi piatră pentru Market, iar pentru pereţi – panouri de lemn, de metal sau cărămidă aparentă, majoritatea materialelor fiind recondiţionate. Corpurile de iluminat sunt extrem de diverse, de la lămpi „industriale” până la candelabre sofisticate de sticlă.
(Text: Ioana Păunescu, Foto: Gareth Gardner).
Articol publicat în numărul 108-109 al revistei igloo habitat&arhitectură.
SURSA: iglooblog

Muzicalitatea formelor în ceramica lui Goro Suzuki

Spiritul lutului între tradiţie şi emoţie

Nu avem de unde să ştim câte ore de gândire şi, apoi, de lucru au fost investite în aceste lucrări ceramice. Nu avem de unde să cunoaştem greutăţile care au fost depăşite pentru a introduce „spiritul” miraculos al mâinilor în elaborarea formelor. Arta ceramicii, prin intermediul lucrărilor lui Goro Suzuki, are o muzicalitate aparte, o frumuseţe greu de formulat în cuvinte, care persistă în inimile noastre prin imagine.

Goro Suzuki (născut 1941, Aichi, Japonia) este unul dintre talentele despre care se afirmă că s-a născut înzestrat cu abilitatea de a modela. El îmbină tradiţii abandonate şi cunoştinţe care au fost păstrate secole de-a rândul cu o straşnică stricteţe în cadrul unor cercuri de meşteri ceramişti, cu expresivitatea  obiectului autonom ce aparţine discursului artistic contemporan. Munca lui Suzuki este foarte individualistă şi aparţine, într-o oarecare măsură, artei populare, ca recurs la tradiţie, dar este în acelaşi timp în ton cu noile curente artistice mondiale. O revistă de ceramică compara vasele lui Suzuki cu creaţia istorică a unui muzeu, dar specifica dragostea acestuia pentru Van Gogh, Picasso şi Monet. În căutarea de noi imagini moderne, artiştii au privit spre arhaic. Suzuki demonstrează prin lucrările sale natura intrinsecă a lutului, studiind asimilarea de influenţe străine în ceramica tradiţională japoneză, care a fost deosebit de pronunţată în perioada Momoyama.

El a realizat că spiritul de frontieră dintre obiceiurile arhaice (Momoyama şi Edo) şi spiritul modern se bazează pe o libertate selectivă de a apela la anumite canoane, care îi servesc pentru a păşi în afara tradiţiei. Aceste stiluri din tradiţiile Mino, care includ Shino, Oribe, Ki-Seto (galben Seto), Setoguro (negru Seto) şi Karatsu devin o manieră prin care Suzuki inventează forme pentru a exprima idei.
Suzuki este un maestru al roţii de olar, dar este în acelaşi timp şi un maestru al mânuirii pensulei. El foloseşte delicateţea ductului unei tuşe sau linii şi frumuseţea plastică a unei pete de culoare, configurând motive tradiţionale, figurative sau abstracte. De multe ori pe lucrările lui găsim animale, nuduri sau forme geometrice care împodobesc obiectele ceramice.

Cariera de ceramist al lui Goro Suzuki a început în adolescenţă sa, când el dormea aproximativ trei ore în fiecare noapte, pentru a se dedica, în restul timpului, lucrului cu ajutorul roţii de olar. Scopul lui era să ajungă la performanţa de a face 1000 de yunomi (ceşti de ceai) într-o zi. Doar în acest mod, el considera că poate fi numit „un adevărat artizan”. Reuşita l-a făcut să se simtă un meşteşugar desăvârşit. A reuşit performanţa de a modela o ceaşcă de ceai în 30 de secunde. Pasiunea sa pentru cercetarea stilurilor tradiţionale, cum ar fi de exemplu Shino, Oribe, Setoguro şi Ki-Seto, i–a permis libertatea de a se „juca” cu spiritul agilei. Lucrările lui Suzuki sunt modele estetice care includ o latură tradiţională, cât şi una originală.
Vasele sale propun un design simplu, cu motive bazate pe combinaţii de pătrate, dreptunghiuri şi cercuri. Artistul adaugă uneori accente de culoare verde, sub formă de scursuri peste glazură, asemănătoare unei patine, care creează impresia de obiect peste care timpul şi–a lăsat amprenta.

Activitatea lui Suzuki demonstrează stăpânirea perfectă a materialului, care prin manipularea cu măiestrie primeşte o formă de o rustică simplitate. Cariera sa de peste patruzeci de ani de activitate, a început ca olar de producţie. Apoi, a studiat diverse tradiţii istorice abandonate, prin intermediul cărora arta lui s–a rafinat, fiind numit maestru ceramist reverend. Pasiunea pentru argilă, grija pentru tradiţie, folosirea roţilor de olar şi a modelelor vechi de lucru şi cunoaşterea patrimoniului arheologic ceramic aparţinând Japoniei situează munca sa în cea de studiu a istoriei, prin intermediul reactualizării vechilor meşteşuguri.
Unul dintre stilurile cele mai interesante şi încântătoare din ceramica japoneză este Yashichida Oribe. Produse în timpul dinastiei Momoyama acest stil a influenţat nenumăraţi artişti de-a lungul veacurilor. Putem găsi influenţe ale acestui stil tradiţional chiar şi în creaţia Joan Miró. Producţiile Yashichida sunt piese turnate în tehnica denumită „coajă de ou”, fiind uşoare şi subţiri. Atunci când ţii în mână un astfel de obiect te impresionează greutatea mică şi transluciditatea pereţilor ceramici. Goro Suzuki are un simţ aparte în manipularea lutului. El ascultă vocea argilei, pe care o foloseşte ca element stilistic cultural, ce vorbeşte, apoi, prin modelare, despre spiritualitate, limite, aspiraţii şi sentimente. Nu ştiu în ce măsură este o legendă dar, se spune că analizând suprafaţa grafică a unui obiect străvechi din ceramică, cercetătorii au reuşit, ca în cazul discurilor de vinil, să reproducă o melodie pe care meşterul o intona în timpul lucrului. Este greu ca privind obiectele de ceramică al lui Suzuki să nu ai o admiraţie profundă.

Una dintre tehnicile de multe ori uitate din ceramica japoneză, revenită în cercetarea artistică contemporană, este Yobitsugi. Yobitsugi este o „altoire” de cioburi diferite, care lipite împreună creează un soi de vas-mozaic. Goro Suzuki este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani care foloseşte această tehnică şi pe care o „împinge” dincolo de obiceiul tradiţional al unui asamblaj. În anul 2010 Suzuki a expus ciclul de obiecte intitulat Yobitsugi Stacking Boxes la Frank Lloyd Gallery din SUA. Tehnica lui este rezultatul unui proces complex elaborat în atelier. El utilizează nenumărate tipuri de argile cu incizii şi zgârieturi, în piese cu o configuraţie geometrică, o geometrie a formelor primare care prezintă ochiului elemente ale căror virtuţi estetice apelează la o transformare a unei realităţi fragmentare în unitate semnificativă generatoare de sens şi mesaj. Producţiile ceramice ale lui Goro Suzuki transmit un mesaj sintetic al unei muzicalităţi primare, fiind, în fapt, imagini abstracte instrumentate prin intermediul unui limbaj conceptual al unei tipologii de configurare semantică. (Grigore Roibu)