Karin Jurick: 100 de feţe

Forma, pata şi culoarea

Karin Jurick continuă să impresioneze prin pictura sa cu tuşe dezinvolte în dorinţa de a căuta o anumită estetică a artei sale.

Karin este o pictoriţă din Georgia, SUA, care a atras atenţia prin minimalismul picturilor ei care au o atmosferă impresionistă. Ea pictează tablouri de mici dimensiuni (format A4). Cu toate acestea picturile lui Karin nu sunt realiste şi nici impresioniste. Sau, aş putea numi stilul ei Impresionism al unei epoci contemporane. Şi totuşi, lucrările ei reuşesc să capteze atenţia. Posturile corpului uman, luminile, umbrele tratate prin culoare, pensulaţia gestuală, toate acestea conferă tablourilor ei o prospeţime aparte. Karin nu are pretenţia unui artist plastic profesionist, ea fiind autodidactă. Nu a făcut studii în arte, deşi și-ar fi dorit să urmeze şcoala de design. A ales să lucreze cu părinții ei care aveau o afacere proprie.
Afacerea i-a rămas ei și, până în anul 2004, îi ocupa aproape tot timpul. Tot în anul 2004 a început să picteze și a vândut câteva tablouri pe eBay, bani cu care a reușit să își facă un atelier. În treacăt fie spus, atelierul arată ca o căsuță din povești… De atunci, pictează aproape în fiecare zi câte un tablou de dimensiuni mici, 12×12 centimetri.

Karin recunoaşte că a dorit să fie ilustrator când a început colegiul. „În schimb, am ajuns într-o afacere. După ce mi-am pierdut părinţii am devenit proprietar. Magazinul meu a fost în afaceri aproape 32 de ani, dar recent am închis pentru totdeauna”, spune Karin.
Reviste din domeniul artelor, cum ar fi de exemplu American Artist Magazine, Southwest Art Magazine şi International Artist Magazine, au vorbit prin intermediul unor articole despre munca ei. Karin are o abilitate deosebită în a reda realitatea cu puține tușe de culoare. Subiectele ei favorite sunt instantanee din muzee cu persoane privind tablouri. O astfel de compoziție conține o provocare în plus pentru Karin care reproduce tablouri celebre. De exemplu, în lucrarea alăturată se vede o parte din pictura „O duminică la Grande Jatte” a lui Seurat.

Sentimentul ei că nu va putea fi numită niciodată o pictoriţă cu adevărat a fost o provocare pentru a lua decizia de a picta 100 de feţe (portrete), din toata ţara. Aici mă refer la SUA, unde fizionomiile sunt diverse! A început proiectul pe data de 07 august 2010 şi l-a terminat pe 01 februarie 2011. A încercat să redea tonurile pielii, culoarea părului şi, desigur, expresia feţei. Unele portrete reflectă o expresie dură, altele sunt surprinzător de simpatice şi pline de compasiune. Lucrările sunt pictate în tuşe clare, cu forme sculpturale şi geometrice. Un adevărat exerciţiu, demn de invidiat de cei care se pregătesc pentru admiterea în cadrul unei universităţi de artă.

Există o pagină de miniaturi cu toate cele 100 de feţe, fiecare miniatură fiind legată de intrarea de pe blog-ul personal a lui Jurick, imagini postate pe tot parcursul acestui proiect. Ea a creat, de asemenea, un blog separat pentru seria, numit bust-ED, dar unde lipsesc comentariile care însoţesc postările de pe blog-ul ei originar. Există şi un filmuleţ pe YouTube care prezintă picturile lui Karin Jurick, sub formă de slideshow însoţit de muzică, lucrări destinate cărţii intitulate 100 Faces BUST-ED. (Grigore Roibu)

Expoziţia “Flying Classrooms. We are creating Schools”

Spaţiul în care se predă şi se învaţă nu s-a schimbat aproape deloc în ultimul secol. Chiar dacă arhitecţii şi profesorii au căzut deja de acord asupra faptului că metodele contemporane de predare sunt mult mai variate şi necesită spaţii flexibile, o sală de clasă are în continuare 9/7 metri.

Din acest motiv Architekturzentrum Wien organizează în perioada 3 martie – 30 mai 2011 o expoziţie a cărei temă este legătura reciprocă dintre spaţiul arhitectural şi procesul de predare/învăţare.
Adresându-se tuturor celor implicaţi direct şi indirect în educaţie: elevi, profesori, părinţi, arhitecţi şi politicieni, expoziţia prezintă date noi cu privire la modul în care arhitectura şcolilor a evoluat de-a lungului timpului. Istoria spaţiilor educaţionale din ultimii 200 de ani e documentată cu planuri şi machete originale, împreună cu exemple inovatoare de şcoli construite între 1950 şi 1980, ce provin din arhiva Az W. Vizitatorii sunt invitaţi să interacţioneze cu spaţiul într-o instalaţie scara 1:1 şi să-şi împărtăşească propria viziune asupra şcolii viitorului.

Flying Classrooms asigură un spaţiu pentru dialog şi schimb de experienţă între elevi, profesori şi părinţi pe de o parte, şi între arhitecţi şi politicieni pe de alta. Este locul pentru idei noi, scopuri comune şi soluţii. Expoziţia stimulează o abordare creativă a şcolii prin intermediul percepţiei spaţiale şi interacţiunilor sociale, pornind de la ideea că mediul în care învăţăm este esenţial pentru modul în care ne dezvoltăm.
Expoziţia va fi însoţită de volumul „räume bilden – Wie Schule und Architektur kommunizieren”, editată de Löcker Verlag.
SURSA: igloo.ro
Mai multe detalii pe www.azw.at

Anna Puig Rosado – ceramica de Dieulefit

Localitatea Dieulefit este situata în Drôme Provençale, în sud-estul Franţei. Cu o lungă tradiţie a ceramicii, încă din perioada galo-romană, la Dieulefit erau în secolul al XIX-lea, peste 100 de ateliere şi mici fabrici de ceramică. În prezent artizanii locali produc ceramică în serie scurtă şi obiecte unicat.

Anna Puig Rosado ne prezintă un fotoreportaj făcut recent în atelierele din Dieulefit.

Pământ şi apă

De ce consider interesant acest fotoreportaj? Pentru că el arată, atât pentru un ochi avizat, cât şi pentru unul profan, etapele prin care trece un obiect ceramic până la finalizarea lui. Ceramica reprezintă, aşa cum inspirat s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, adică devine reper a unui parcurs, pe care omul l-a urmat încă din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic. Potrivit lui Herbert Read „ceramica este cea mai simplă şi cea mai dificilă dintre arte, simplă fiindcă e elementară şi dificilă, fiindcă e cea mai abstractă”. Olăritul este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând încă din epoca Neoliticului, adică cu mai bine de 6000 de ani î.Hr. Cu toate acestea tehnologiile străvechi nu s-au pierdut şi, astăzi, ele fac parte din preocupările unor ateliere şi artişti independenţi. În fotoreportajul de faţă se pot distinge clar etapele pe care artiştii ceramişti le folosesc încă din vremuri străvechi. Lutul era extras din locuri speciale (filoane), aflate, de obicei, de–a lungul cursurilor de apă, iar odată adus în gospodărie, după o perioadă de păstrare (dospire), era frământat cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, fiind amestecat apoi cu apă. Pasta obţinută era curăţată de impurităţi, tăindu–se în felii subţiri cu o lamă metalică (sau cu ajutorul unei sârme), iar apoi argila era frământată şi lucrată la roată sau manual.

Formarea vasului necesită o tehnică ce se bazează pe coordonarea dintre viteza de lucru şi ridicarea pastei cu ajutorul degetelor. Unele decoruri sunt obţinute prin incizii aplicate pe vasul modelat, dar care încă nu s-a întărit. După ce sunt modelate, vasele sunt aşezate la uscat, proces care durează câteva zile.

Urmează angobarea acestora şi o primă ardere. Focul a fost o forţă care a fascinat şi speriat deopotrivă. O etapă importantă a evoluţiei meşteşugului ceramic este momentul când olarii au observat că în funcţie de modul cum se conduce o ardere, vasele obţinute pot avea nuanţe diferite. Prin această artă, în care pâmântul înmuiat în apă era transformat prin intermediul focului ţinut sub control, meşterii olari au fost numiţi magiceni sau chiar vrăjitori, ocupând un statut aparte în societate.

Experimentele cu tehnica Raku, ca proces spontan de creaţie, forţau metodele anterioare de lucru, datorită renunţării conştiente la controlul absolut asupra creaţiei artistice. Raku este o tehnică de ardere cu rezultate absolut neaşteptate. În mod normal, obiectele ceramice se ard în cuptor timp de 10–12 ore, după care se lasă acolo până la răcirea completă a cuptorului. În tehnica Raku, după ce se arde obiectul la temperatura de 960–970°C, acesta este scos brusc din cuptor şi este introdus, aşa încins, în rumeguş. Atunci dispare total oxigenul şi în lipsa acestuia au loc nişte reacţii chimice în care nu se mai poate controla nimic! Se ţine piesa 10–15 minute în tălaş, apoi este stropită cu apă rece. Toate aceste şocuri termice acţionează asupra suprafeţelor. Culori în combinaţii neobişnuite, care nu se pot obţine cu pensula, cracleuri, fum care pătrunde până în miezul piesei, formează un spectacol de culoare.

Decorul, cu ajutorul glazurilor, prin aplicarea unui strat de sticlă subţire pe suprafaţa produsului, de multe ori colorată, este o etapă care face ca obiectul să devină mai rezistent, impermeabil şi mai frumos. Urmează o a doua ardere. Decorarea cu pigmenţi şi oxizi peste glazură este un proces legat de nevoia pentru frumos a omului. Procesul are doar un caracter estetic şi nici de cum unul utilitar.

Multitudinea vaselor şi obiectelor ceramice îşi pot găsi o explicaţie în obiceiurile diverse ale oamenilor Meşteşugul olăritului este legat, în primul rând, de alimentaţie, dar ceramica a fost folosită şi în scop decorativ, în construcţii sau în anumite ritualuri.

Fotoreportajul Annei Rosado fost prezentat sub formă de diaporame la Salonul intitulat „Arta la pătrat” de la Montélimar, însoţit de o expoziţie de portrete cu olari.
Anna Puig Rosado este artist fotograf din Roche Saint Secret, Franţa. Ea ţine cursuri şi workshop-uri de fotografie şi organizează un festival internaţional, anual, de artă foto.
Anna a făcut o serie de fotoreportaje în China, Siberia, Iran, Dubai, Sudan şi Egipt.
(Grigore Roibu)
(SURSA: modernism.ro unde găsiţi tot fotoreportajul).