Octav Doicescu, părintele cartierului Primăverii


Andrei Doicescu: Dacă nu se făcea arhitect, s-ar fi apucat de cinematografie

Octav Doicescu (ianuarie 1902, Brăila – 10 mai 1981, Bucureşti) a fost academician, arhitect, membru titular (1974) al Academiei Române şi Cetăţean de onoare al oraşului New York (1939, titlu dat lui Doicescu de celebrul primar La Guardia). Nu a fost membru al unui partid politic, nici înainte şi nici după 1944.
Numele său a fost dat unei străzi din cartierul Progresul, din oraşul său natal, Brăila. O altă stradă Octav Doicescu se află la Timişoara, dar nici una la Bucureşti, oraşul pe care a încercat să-l modernizeze scoţându-l din amprenta stilului greoi – cel Brâncovenesc.

La sfârşitul anilor ’30, scrie împreună cu Marcel Iancu şi Horia Creangă, broşura „Către o arhitectură a Bucureştilor”, o încercare de a prefigura un Bucureşti modern care păstrează valorile trecutului. Concomitent, apare revista „Simetria”, redactată de George Matei Cantacuzino, Matila Ghyka, Tudor Vianu, Titu Evolceanu, Ştefan (Fanică) Constantinescu, Mac Constantinescu şi Octav Doicescu. Ultimul număr apare în anul 1945. Revista este singura publicaţie a epocii care pune problema Orient-Occident în estetica vremii sau problema Mitocanului Român, articol scris în anul 1939. Concepe schiţe pentu proiectul monumentului din Indore (India ), monument ce trebuia sa adăpostească o pasare măiastră a lui Brancuşi. (New-York Times , 1974). Începutul războiului a pus capat construcţiei din India.
Dintre proiectele importante pot fi amintite (selectiv):
Restaurantul Românesc de la Băneasa, în prezent Restaurantul Casa Albă (1930), Casa de odihnă a Societăţii Gaz Electra de la Snagov (1932), Yacht Club Snagov (1933), Fântâna Zodiac din Parcul Carol (1935), Restaurantul din Grădina Botanică (1936), planurile Halelor Obor, (după un conflict cu Primăria se retrage şi Arh. Horia Creangă construieşte Oborul), Uzinele IAR. Ministerul Informaţiilor de pe Str. Oneşti (1937), Poşta de pe str. Banu Manta (1938), Parcul Herăstrău ce include cartierul Jianu din faţa parcului Bordei, cartierul de vile din parcul Jianu (astăzi Primăverii), amenajarea Parcului Herăstrău şi Bordei împreună cu inginerul Nicolae Caranfil, Blocul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei (1946), cartierul de locuinţe din Băneasa pentru personalul Aeroportului, Opera Română (1953).

Dinu Patriciu, actualul proprietar al casei pe care Octav Doicescu a proiectat-o pentru sine însuşi în cartierul Jianu – în care arhitectul a trăit, a desenat şi a murit, în anul 1981 -, spune că a achiziţionat imobilul din motive sentimentale. „În primul rând, e un monument de arhitectură şi ar fi fost păcat să se risipească din cauza prostului-gust al unui nou proprietar”.

Interviu cu Andrei Doicescu despre Arh. Octav Doicescu

Andrei Doicescu povesteşte că tatăl său, atunci când ridica aparatul foto în dreptul ochilor, făcea poze cu nemiluita: lua instantanee familiei şi încadra clădiri, coloane, capiteluri, până îşi atingea limitele rezistenţei fizice. Făcea poze mai întâi cu un aparat Leica, apoi, după ce s-a întors de la New York, folosea un Kodak. Un munte de fotografii, negative şi role de film de 16 mm a rămas de pe urma acestei pasiuni. „Dacă nu se făcea arhitect, cred că s-ar fi apucat de cinematografie”.

Ionuţ Stănescu: Cum se face că tatăl dumneavoastră a scăpat de închisoare după 1945?

Andrei Doicescu: Octav Doicescu nu a făcut puşcărie politică pentru că nu era membru al vreunui partid. În atelierul lui de proiectare lucrau şi câţiva tineri arhitecţi comunişti, printre care şi Pompiliu Macovei. După 1945, când începuseră epurările în cultură, Macovei a cerut ca Octav Doicescu să nu fie atins: era singurul care ştia despre Bucureşti tot ce se putea şti.
Tatăl meu nu a devenit niciodată membru al PCR, în ciuda privilegiilor care i s-au oferit de-a lungul timpului. Unul dintre ele – ofertă făcută în 1968 – a fost acela de a deveni reprezentatul României la UNESCO. Tata a refuzat şi l-a propus pe Pompiliu Macovei în loc. Aşa a ajuns Macovei la UNESCO.

– La câţiva metri de cartierul Jianu, conceput de tatăl dvs, Marcel Iancu a proiectat celebrul său bloc cu şapte etaje – foarte controversat la vremea lui. Ce părere avea tatăl dvs. despre acel bloc?

– Era prieten cu Iancu. Tata nu era împotriva „cubismului” sau, mai bine zis, a „stilului internaţional”. Un bloc ca acela era normal pentru el.

– Avea totuşi – are şi azi – şapte etaje. ONG-urile care luptă azi pentru conservarea patrimoniului ar fi protestat foarte tare. Regimul lui de înălţime nu l-a contrariat deloc pe tatăl dumneavoastră?

– Blocul fusese ridicat de cel mai mare antreprenor al vremii: Aladar Zellinger, proprietar al companiei „Bazaltin”. Zellinger a construit cartierul Jianu ireproşabil. În schimbul unui preţ bun pentru întreaga lucrare, s-a înţeles cu Primăria şi cu şeful Uzinelor Comunale Bucureşti să primească un teren pe care să-şi ridice propriul bloc. Poate fi o concesie criticabilă astăzi, dar asta este… Scopul principal fusese atins. Zona Jianu era splendidă, plină de trandafiri, fără trotuar, numai cu plăci de piatră.
Aladar Zellinger are o poveste extraordinară. A plecat din ţară prin 1946, la Paris, unde a devenit milionar graţie talentului său de constructor. Şi-a schimbat numele în Aladar de Balkany, iar fiul lui s-a însurat cu Marie Gabrielle de Savoya, fiica ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea. Zellinger l-a chemat pe Octav Doicescu până târziu, în anii 1970, să lucreze cu el la Paris, dar tatăl meu a refuzat. Tot el a intervenit şi pe lângă guvernul francez să mă scoată pe mine din ţară.

– De ce n-a vrut tatăl dumneavoastră să plece din ţară?

– Poate fiindcă îşi făcuse o familie… Poate pentru că aştepta să vină americanii… Poate din patriotism… Nu ştiu, dar o viaţă întreagă, cu delicateţe, i-am reproşat refuzul de a pleca în SUA. Amicii lui constructori au insistat să-l scoată din ţară după 1947, când Jointul evreilor americani reuşise să scoată sute de persoane din România. Cred că şi-ar fi dorit să rămână încă din anii 1930 acolo.
Pentru el, contactul cu SUA avusese un efect revoluţionar din punct de vedere profesional. De exemplu, în primă fază, antebelică, detesta betonul armat, a şi scris despre asta, dar, odată ajuns la New York, a fost atât de tare vrăjit de zgârie-norii Manhattanului încât optica lui s-a răsturnat definitiv. Imaginea Americii l-a urmărit toată viaţa, atât în plan profesional, cât şi în plan personal.

– Cum a fost copilăria dumneavoastră în cartierul în care se mutase protipendada comunistă?

– Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a pus ochii pe acest loc. Liderii comunişti au început să se mute aici prin anii ‘50, dar spre zona vecină bazinului Floreasca de azi, nu în apropierea caselor concepute de tatăl meu. Odată cu mutarea lor în cartierul Jianu, la uşa noastră au început să bată tot felul de neveste de ştabi care ne întrebau chestiuni practice: unde-i canalizarea, unde se scurge mai ştiu eu ce… Voiau să li se repare toate defecţiunile, gratis, de către Gospodăria de Partid. Erau anii ‘60.
În această perioadă, la intervenţia Franţei conduse de Charles de Gaulle, lui Coposu şi celor două surori ale sale li s-a dat o casă vizavi de cea în care locuia Zaharia Stancu. Chipurile, ca să vadă occidentalii că familiei Coposu îi mergea bine. Eram martori ai unor scene suprarealiste: ţoapele comuniste nu ratau o ocazie să-i dea bună ziua lui Coposu, gândindu-se că, din moment ce locuieşte în Jianu, ar putea ajunge membru al guvernului. Oamenii nu prea se cunoşteau între ei.

– Părinţii dumneavoastră primeau vizite, îşi continuau viaţa socială?

– Veneau la noi G.M. Cantacuzino, Petre Pandrea, Elvira Godeanu şi Emil Prager, Clody Bertola. Lume de felul ăsta. Noi, copiii, ascultam ce vorbesc, trăgând cu urechea la uşile întredeschise. Tatăl meu era destul de reţinut în conversaţii faţă de noi, cei mici, în privinţa problemelor politice. Se temea că o să vorbim la şcoală.

– Cum se raporta tatăl dumneavoastră la tradiţionalişti, la – să zicem – Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Ghica-Budeşti? Ce credea sincer despre stilul naţional? În adeziunea lui la modernism exista şi o doză de inconoclasm, de contestare a predecesorilor?

– Nu l-am auzit niciodată glosând despre Antonescu, Cherchez sau Ghica-Budeşti. Cred că-i respecta, dar voia să meargă mai departe, epurând bizantinismul greoi, aliniindu-se stilului „culei de la Măldărăşti”, casa simplă, proporţionată la scara umană.
Cred că, într-un fel, era iconoclast, dar şi Creangă sau Duiliu Marcu au fost iconoclaşti. Lucrările lor au fost influenţate de arhitectura italian-mussoliniană. În toată Europa şi în SUA a existat stilul acesta neoclassic, cu coloane rectangulare: la Paris, la Washington – ministerele din jurul Capitolului, care nu stau deloc prost lângă o clădire mai veche .

– Cum se explică strânsa prietenie dintre tatăl dumneavoastră şi G.M. Cantacuzino? Doicescu era de stânga, preocupat de proiectele economice, iar G.M. Cantacuzino era un aristocrat get-beget, cu studii în Occident…

– Cantacuzino nu era adeptul dreptei obtuze a epocii, era de dreapta prin prisma familiei din care se trăgea. Nu a făcut niciodată caz de ideologia de dreapta, aşa cum tatăl meu era pentru progres fără să se fi înregimentat în vreun partid. Prietenia lui Octav Doicescu cu G.M. Cantacuzino nu a avut nimic contradictoriu. Era o fuziune benefică de idei, deşi Cantacuzino era „nobil”.
Când Cantacuzino a ieşit din puşcărie, în 1953, pentru o perioadă de timp, a locuit la noi acasă. I-a unit, ca şi pe alţi colaboratori ai revistei „Simetria”, dilema obsesivă: România trebuie să se îndrepte spre Occident sau spre Orient, în estetica oraşului?
Tatăl meu voia să termine definitiv cu influenţele bizantine din arhitectura românească şi să curme veşnicele referinţe la biserică. Toate pavilioanele expoziţionale ale României, din 1900 până în 1939, fuseseră biserici. Atât la Turnul Dezrobirii de la Chişinău, cât şi la turnul Casei Româneşti de la New York, el a tăiat referinţele la turla bisericească, laicizând ambele monumente. Cu greu a putut să-i impună ideea asta lui Mihai Antonescu (ministrul de externe – n.r.), dar, până la urmă, a reuşit.

– Octav Doicescu fusese, în anii 1930, membru al grupului de prietenie cu URSS. Cum de a acceptat să proiecteze Turnul Dezrobirii care celebra înfrângerea „poporului sovietic prieten”?

– Povestea „prieteniei cu URSS” e povestită de Petre Pandrea în cartea „Memoriile Mandarinului valah”. Zice cam aşa: „L-am sunat pe Octav Doicescu să-i spun că asociaţia Prietenii URSS e interesantă. Mi-a răspuns: „Bine, înscrie-mă şi pe mine”. Şi aşa a rămas. Nu ştiu să fi fost vreo reuniune a acestei asociaţii. Monumentul Dezrobirii l-a făcut ca român, nu ca „prieten al URSS”. Nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

– Ce relaţie avea tatăl dumneavoastră cu Nicolae Caranfil – şeful Uzinelor Comunale Bucureşti?

– O relaţie bună. Caranfil, împreună cu inginerul Emil Prager, e cel care a făcut lobby la primarul de-atunci ca o mlaştină numită „Herăstrău” să fie asanată şi transformată în parc, iar partea construibilă să fie utilizată pentru casele angajaţilor Uzinelor Comunale Bucureşti. Scriitorul Victor Ion Popa şi sociologul Dimitrie Gusti au propus ca o parte din casele tradiţionale, aduse în Bucureşti cu ocazia expoziţiei din 1936, să se transforme în Muzeu al Satului. Important la actualul cartier Primăverii este, cred, faptul că aceste case erau pentru inginerii şi tehnicienii Uzinelor Comunale. Era capitalismul paternalist, răspândit, la vremea aceea, prin toată Europa.

– Cum vi se pare că s-a proiectat în Bucureşti după 1990?

– Personal, o vizită în Bucureşti îmi face rău. Este o incoerenţă totală. Alăturarea unor mastodonţi de sticlă şi oţel la vechi case boiereşti e un nonsens. Specula imobiliară a permis dizarmonii evidente. Corupţia este generalizată, iar goana după bani îi face pe arhitecţi să accepte lucrări de un prost gust teribil.
Mulţi arhitecţi de azi acţionează ca nişte firme de consultanţă pentru clienţii lor: îi ajută să găsească breşe în legislaţia de urbanism, întocmesc documentaţii false etc.

– V-a povestit tatăl dumneavoastră de situaţii similare în peisajul anilor 1930?

Nu cunosc dispute de acest gen în perioada interbelică. Erau controverse de alt ordin. Am presa epocii. De exemplu, disputa privind Halele Obor care, iniţial, trebuiau construite de Octav Doicescu, dar, din motive tehnice, de concepţie, i-au fost atribuite lui Horia Creangă. Sau blocul „Banloc” are, fiind roşu, i-a şocat pe puriştii vremii. Nu erau discuţii financiaro-speculative.

– Există situaţii asemănătoare în Franţa de astăzi?

– În Franţa, regulile sunt stricte. Nu se poate trişa cu legea, nu se poate aduce hidosul în oraş. S-a întâmplat chiar să se dărâme nişte vile de pe Coasta de Azur, construite de nişte saudiţi. Au existat controverse privind Muzeul Beaubourg, Piramida de la Luvru. Repet, sunt dispute de ordin funcţional, mai ales când ţin de interesul public.
(interviu realizat de Ionuţ Stănescu)
SURSA: Evenimentul Zilei din 14.02. 2011.

2 comentarii la “Octav Doicescu, părintele cartierului Primăverii

    • Arta, sau mai bine spus arhitectura după 1990 în cazul de faţă, este comentată de către Andrei Doicescu şi nu Octav Doicescu. Aşa cum spuneţi şi am scris în deschiderea aricolului, arhitectul Octav Doicescu a încetat din viaţă în anul 1981. Andrei Doicescu, fiul lui Octav Doicescu este critic de artă şi traieşte la Paris.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s