Un scurt portret
de Pietro Elia Maddalena
În cele mai multe ţări vorbitoare de limba engleză, o caracteristică de bază a ceramicii moderne de artă a fost atitudinea antiindustrială. Chiar şi în zilele noastre mulţi artişti ceramişti lucrează şi trăiesc departe de zonele industriale, arătând o anumită rezervă faţă de acestea. În contrast cu cele enunţate mai sus, în Italia ceramica de artă şi cea industrială par să fi crescut una lângă cealaltă în locuri ca Faenţa, Albissola şi Bassano del Grappa.
John V.C. Mallett de la Victoria and Albert Museum din Londra (Muzeul V&A) spune că a-l vedea pe Tasca la lucru printre extrudoarele sale înseamnă: „a înţelege acea plăcere şi bucurie tipică italiană legată de mecanisme, care l-a determinat pe Marinetti să compare în manifestul său futurist o maşină de curse cu Victoria de la Samotrache, bineînţeles, în detrimentul celei din urmă”. Fascinaţia pentru mecanisme a artiştilor italieni datează încă de pe vremea Renaşterii, iar pentru Tasca, un instrument de producţie este un factor pozitiv în creaţie. Dar, un tub extrudat nu este o operă de artă. Pentru a-l transforma într-o lucrare de artă trebuie să-l manipulezi şi cumva să-i distrugi perfecţiunea mecanică prin intervenţia facultăţilor umane.
Tasca (născut în 1929) a studiat la institutele de artă de la Nove, Veneţia şi Florenţa. Provine dintr-o familie de olari şi a început să lucreze cu lut de timpuriu, la început împreună cu fraţii săi (producţie de panouri mari din majolică colorată şi elemente figurative în stil modern), apoi în propriul său studio, care în timpul anilor ’60-’70 a devenit un important loc de întîlnire pentru artişti. Era perioada în care Gino Ponti vizita şi explora idei noi în acel areal şi când recunoaşterea internaţională a revistei Domus se afla la apogeu.
Talentat, rebel, inventiv, atent la propria sa cultură şi la evenimentele internaţionale, la sfârşitul anilor ’60, Tasca a descoperit în extrudor (un vechi utilaj industrial mecanic) un companion de lucru pentru producţia sa extrem de prolifică. O idee inventivă care reprezenta un proces creativ unic în care metodologiile de lucru ale „designului industrial” (proiectat pentru producţia industrială) şi calităţile meşteşugăreşti s-au contopit. A urmat mai mult de un deceniu, timp în care ideea producţiei de serie mică conformă cu credinţele etice şi ideologice ce sacrifică ideea de artă în beneficiul valorilor meşteşugăreşti, a predominat în creaţia lui Tasca.
Producţia acelor ani, susţinută de un număr mare de colaboratori, era prezentă în mod semnificativ pe scena designului italian şi european. Muzeul V&A, printre alţii, a început să-i cumpere creaţia.
La începutul anilor ’70 Tasca şi-a cumpărat un extrudor mare. Explorările formelor sculpturale ale anilor anteriori au căpătat o nouă inventivitate şi au deschis noi orizonturi ale creativităţii. Însă, vor trece încă 10 ani până când să continuie acest proces. S-a dedicat trup şi suflet excavaţiilor arheologice legate de un atelier de olărit din secolul al XVI-lea. Un volum de muncă uriaş, constând din săpături, restaurări şi catalogare a unor lucrări uitate de secole, la care a muncit practic singur.
Anul 1986 a reprezentat un salt important al operei sale sculpturale. A construit o „maşinărie” de mărime impresionantă (cu diametrul de 1 metru) capabilă să extrudeze argilă tare, vertical, prin şabloane uriaşe care pot fi mutate doar cu ajutorul unor motostivuitoare. Lucrând mulţi ani cu tehnica extrudării şi producând ceramică utilitară şi-a dezvoltat o nouă manualitate, bazată pe capacitatea de a crea instantaneu, ghidând lutul care iasă din şabloane.
Noul extrudor a deschis posibilitatea realizării unor lucrări monumentale, în care Tasca intervenea apoi cu sârmă de oţel, cu tăieturi şi fracturări. Argila (gresie stoneware) era puternic şamotată şi colorată în masă, cu diferite nuanţe pământoase, în timp ce lucrările reprezentau enorme fragmente, ruine, totemuri şi sfere.
Aceste enorme fluide de lut sugerează o nouă ipoteză plastică a structurilor tetragonale, aşezate solid în acelaşi loc pe pământ (solidely collocated on the ground). Alessio Tasca modifică corpul formelor extrudate, sugerând o dublă mişcare, de la format la neformat (şi înapoi), coexistenţa ascensiunii şi căderii, a pozitivului şi negativului: rezultatul este o permanenţă clasică a contrariilor, ambele legate de inevitabila lor coexistenţă.
Dacă dorim, putem încerca să sintetizăm într-o frază opera lui creată cu extrudorul, purtând două faţete ale aceleiaşi medalii. Cornovaso este doar un fragment (memorie) al acelei forme perfecte care a fost, la care putem doar face aluzie prin imaginaţie, singura posibilitate de a evoca (într-un sens negativ) încântarea şi plenitudinea.
Pietro Elia Maddalena este fondator şi director al La Meridiana, International Centre of Ceramics in Tuscany.
Articol publicat în Ceramics Art and Perception nr. 78/ 2009.
(Traducerea textului: Koncz-Münich András)
artavizuala21 