Mini-chestionar adresat doamnei Ileana Pintilie

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara, prezintă în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS, organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni. Această expoziţie face parte din programul muzeului clujean de prezentare a creaţiei artistice contemporane din centre culturale importante ale României, Timişoara fiind unul din cele mai dinamice.
Prospecţiunile făcute în mediul artistic local au condus la selectarea unui număr de 13 artişti: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron şi Mihai Zgondoiu.

Cu această ocazie i-am adresat câteva întrebări doamnei Ileana Pintilie, care a avut amabilitatea de a detalia câteva aspecte ale acestui proiect.
Ileana Pintile, absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, este profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi curator al unor expoziţii prestigioase organizate în ţară şi în străinătate, fiind membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Curatorilor de Artă Contemporană. Este autoarea a numeroase articole de istorie şi critică de artă şi al volumului Acţionismul în România în timpul comunismului.

„Nu există o singură direcţie în arta românească,
aceste direcţii sunt distribuite pe generaţii”

Grigore Roibu: La Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, proiectul ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS este în plină deşfăşurare. Care sunt reperele conceptuale ce definesc acest proiect şi care ar fi  mesajul titlului pe care l-aţi ales?

Ileana Pintilie: Pentru cel care citeşte textul meu de prezentare al expoziţiei, demersul conceptual va deveni clar, şi anume definirea picturii actuale, privită din multiple perspective, atât tematic, cât şi din punct de vedere a mijloacelor de expresie, în încercarea de a discerne anumite direcţii şi orientări noi. Titlul vrea să exprime, cum sper că s-a înţeles, o dorinţă de a merge direct spre esenţă, dând la o parte aparenţele. Vă mulţumesc pentru corectura pe care aţi făcut-o traducerii în engleză a titlului, nu-mi aparţine greşeala, dar mărturisesc că am scăpat din vedere să verific traducerea!

– Revista Arta a consemnat debutul proiectului de la Timişoara, Halele Timco, în anul 2010. Cum a fost trecerea de la un spaţiu atipic (hala industrială) la cel conformist pe care îl oferă un muzeu? Rezistă această expoziţie unor astfel de migrări?

– Cred că aici dvs. ar trebui să-mi spuneţi ce părere aveţi. Din punctul meu de vedere, da, rezistă; în spaţiul halelor am avut mai multe lucrări de mari dimensiuni, cu un alt impact, iar expoziţia putea fi privită global. Există şi provocarea unui spaţiu vast şi necizelat, cum este cel industrial, care are o altă expresivitate decât un spaţiu specializat şi poate, uneori, prea conformist.
În cazul muzeului, cu un spaţiu alveolar, panotarea ne-a permis o dispunere a lucrărilor asociind un număr mic de artişti într-o singură unitate spaţială sau chiar prezentarea lor izolat, aproape „monografic”. Dacă nu aţi observat, atunci aflaţi că am operat o uşoară modificare faţă de expoziţia din Timişoara, tocmai pentru a adapta expunerea spaţiului Muzeului din Cluj.

– În România, încă, nu facem distincţia clară între curator, critic de artă, manager artistic, galerist etc. Puteţi ilustra aceste competenţe pe cazul proiectului In miezul lucrurilor?

– Nu mă consider nici manager de artă şi nici galerist (şi sper că acest lucru este evident şi nu mai trebuie demonstrat!). Distincţia între critic de artă şi curator este, oarecum, greu de făcut, deşi ea există. În calitate de critic de artă iniţiez o temă de cercetare – de exemplu pictura astăzi -, pot să generalizez concluziile acestei cercetări şi să le înscriu într-un fenomen mai larg. Calitatea de curator este strâns legată de caracterul practic al „îngrijirii” unei expoziţii, începând cu selecţia adecvată a lucrărilor (care se potrivesc spaţiului expoziţional), panotarea, pregătirea catalogului, a comunicatelor de presă, pregătirea evenimentului expoziţional. Alegerea temei expoziţiei este rezultatul unei cercetări făcute de criticul de artă, aplicarea ei în practică este partea curatorului.

– Identitatea şi subiectele criticii de artă au legătură cu contextul social şi politic sau pot exista şi în sine, fără a fi influenţate de realitatea exterioară?

– N-aş dori să dau un răspuns general la această întrebare, ci unul punctual: critica de artă din România ultimilor 20 de ani este strâns legată  de contextul social şi politic în care îşi desfăşoară activitatea. Contextul social şi politic este dominant şi pe scena artistică şi teoretică internaţională, nimeni nu-şi mai permite să discute la modul general şi abstract fenomenul artistic actual.

– O mare parte dintre tinerii artişti abordează teme ce tratează o anumită traumă comunistă. Poate fi şi un rezultat al mediatizării sau al altor filtre exterioare. Care consideraţi că ar fi direcţiile, mai interesante, spre care ar trebui să se îndrepte generaţia tinerilor artişti în contextul artelor vizuale actuale?

– Unii dintre artişti sunt atât de tineri încât nu au amintiri din perioada comunistă. Cu toate acestea, într-adevăr, comunismul este încă un spectru care bântuie în România, fie şi sub forma unor mentalităţi inflexibile…Nu cred că există o singură direcţie în arta românească actuală, iar aceste multiple direcţii sunt „distribuite” pe generaţii. Generaţia anilor 1990 este mai deschisă spre un anume activism, spre o critică socială şi, eventual, politică, iar formele de manifestare sunt mai diverse – fotografie, film, video, performance, artă conceptuală. Generaţia anilor 2000 mi se pare mult mai „frivolă”, orientată spre tot ce este modă (chiar şi în artă, în sensul copierilor unor artişti, a unor direcţii etc.), este orientată spre „loisir”, are un cult al „nimicului”…Manifestarea predilectă este pictura, având ca sursă principală fotografia, dar nu aşa cum o făcea în anii 1970 Gerhard Richter – ca o sursă de cercetare vizuală, ci pur şi simplu ca o copiere sau o interpretare minimă a unei hiperrealităţi induse de fotografie.

– Care este rolul unui critic de artă în contextul contemporan românesc; pot părerile unui critic de artă să influenţeze în mod decisiv activitatea unui artist?

– În opinia mea, nici criticul de artă şi nici curatorul român, fragilizaţi de un context cultural defavorabil, nu pot influenţa decisiv mediul artistic românesc. Nerecunoaşterea profesională a criticilor, faptul că sunt extrem de puţini în România, că trăiesc mizerabil şi în general nu din propriile lor competenţe, ci muncind altceva, care le răpeşte timpul, nesolidaridatea lor, toate acestea contribuie la diminuarea prestigiului profesional.
Criticul poate juca mai multe roluri, nu cred că există un singur rol desemnat pentru acesta. În linii mari rolul criticului este acela de a semnala direcţiile noi în artă, de a putea generaliza şi de a vedea dincolo de cazul concret, de a crea conexiuni între fenomenul artistic românesc şi scena artistică internaţională.

– Aveţi o experienţă bogată în curatoriat. În ce fel credeţi că poate întregi participarea curatorului un concept sau o direcţie artistică?

– În ceea ce mă priveşte am avut întotdeauna obiectivele mele de cercetare, pe care le-am urmărit, în ciuda multor dificultăţi, iar experienţa curatorială a completat benefic cercetarea teoretică.

Îi mulţumesc şi pe această cale doamnei Ileana Pintilie.
(Interviu realizat de Grigore Roibu, Timişoara, 26 februarie 2011)

Karin Jurick: 100 de feţe

Forma, pata şi culoarea

Karin Jurick continuă să impresioneze prin pictura sa cu tuşe dezinvolte în dorinţa de a căuta o anumită estetică a artei sale.

Karin este o pictoriţă din Georgia, SUA, care a atras atenţia prin minimalismul picturilor ei care au o atmosferă impresionistă. Ea pictează tablouri de mici dimensiuni (format A4). Cu toate acestea picturile lui Karin nu sunt realiste şi nici impresioniste. Sau, aş putea numi stilul ei Impresionism al unei epoci contemporane. Şi totuşi, lucrările ei reuşesc să capteze atenţia. Posturile corpului uman, luminile, umbrele tratate prin culoare, pensulaţia gestuală, toate acestea conferă tablourilor ei o prospeţime aparte. Karin nu are pretenţia unui artist plastic profesionist, ea fiind autodidactă. Nu a făcut studii în arte, deşi și-ar fi dorit să urmeze şcoala de design. A ales să lucreze cu părinții ei care aveau o afacere proprie.
Afacerea i-a rămas ei și, până în anul 2004, îi ocupa aproape tot timpul. Tot în anul 2004 a început să picteze și a vândut câteva tablouri pe eBay, bani cu care a reușit să își facă un atelier. În treacăt fie spus, atelierul arată ca o căsuță din povești… De atunci, pictează aproape în fiecare zi câte un tablou de dimensiuni mici, 12×12 centimetri.

Karin recunoaşte că a dorit să fie ilustrator când a început colegiul. „În schimb, am ajuns într-o afacere. După ce mi-am pierdut părinţii am devenit proprietar. Magazinul meu a fost în afaceri aproape 32 de ani, dar recent am închis pentru totdeauna”, spune Karin.
Reviste din domeniul artelor, cum ar fi de exemplu American Artist Magazine, Southwest Art Magazine şi International Artist Magazine, au vorbit prin intermediul unor articole despre munca ei. Karin are o abilitate deosebită în a reda realitatea cu puține tușe de culoare. Subiectele ei favorite sunt instantanee din muzee cu persoane privind tablouri. O astfel de compoziție conține o provocare în plus pentru Karin care reproduce tablouri celebre. De exemplu, în lucrarea alăturată se vede o parte din pictura „O duminică la Grande Jatte” a lui Seurat.

Sentimentul ei că nu va putea fi numită niciodată o pictoriţă cu adevărat a fost o provocare pentru a lua decizia de a picta 100 de feţe (portrete), din toata ţara. Aici mă refer la SUA, unde fizionomiile sunt diverse! A început proiectul pe data de 07 august 2010 şi l-a terminat pe 01 februarie 2011. A încercat să redea tonurile pielii, culoarea părului şi, desigur, expresia feţei. Unele portrete reflectă o expresie dură, altele sunt surprinzător de simpatice şi pline de compasiune. Lucrările sunt pictate în tuşe clare, cu forme sculpturale şi geometrice. Un adevărat exerciţiu, demn de invidiat de cei care se pregătesc pentru admiterea în cadrul unei universităţi de artă.

Există o pagină de miniaturi cu toate cele 100 de feţe, fiecare miniatură fiind legată de intrarea de pe blog-ul personal a lui Jurick, imagini postate pe tot parcursul acestui proiect. Ea a creat, de asemenea, un blog separat pentru seria, numit bust-ED, dar unde lipsesc comentariile care însoţesc postările de pe blog-ul ei originar. Există şi un filmuleţ pe YouTube care prezintă picturile lui Karin Jurick, sub formă de slideshow însoţit de muzică, lucrări destinate cărţii intitulate 100 Faces BUST-ED. (Grigore Roibu)

Expoziţia “Flying Classrooms. We are creating Schools”

Spaţiul în care se predă şi se învaţă nu s-a schimbat aproape deloc în ultimul secol. Chiar dacă arhitecţii şi profesorii au căzut deja de acord asupra faptului că metodele contemporane de predare sunt mult mai variate şi necesită spaţii flexibile, o sală de clasă are în continuare 9/7 metri.

Din acest motiv Architekturzentrum Wien organizează în perioada 3 martie – 30 mai 2011 o expoziţie a cărei temă este legătura reciprocă dintre spaţiul arhitectural şi procesul de predare/învăţare.
Adresându-se tuturor celor implicaţi direct şi indirect în educaţie: elevi, profesori, părinţi, arhitecţi şi politicieni, expoziţia prezintă date noi cu privire la modul în care arhitectura şcolilor a evoluat de-a lungului timpului. Istoria spaţiilor educaţionale din ultimii 200 de ani e documentată cu planuri şi machete originale, împreună cu exemple inovatoare de şcoli construite între 1950 şi 1980, ce provin din arhiva Az W. Vizitatorii sunt invitaţi să interacţioneze cu spaţiul într-o instalaţie scara 1:1 şi să-şi împărtăşească propria viziune asupra şcolii viitorului.

Flying Classrooms asigură un spaţiu pentru dialog şi schimb de experienţă între elevi, profesori şi părinţi pe de o parte, şi între arhitecţi şi politicieni pe de alta. Este locul pentru idei noi, scopuri comune şi soluţii. Expoziţia stimulează o abordare creativă a şcolii prin intermediul percepţiei spaţiale şi interacţiunilor sociale, pornind de la ideea că mediul în care învăţăm este esenţial pentru modul în care ne dezvoltăm.
Expoziţia va fi însoţită de volumul „räume bilden – Wie Schule und Architektur kommunizieren”, editată de Löcker Verlag.
SURSA: igloo.ro
Mai multe detalii pe www.azw.at

Anna Puig Rosado – ceramica de Dieulefit

Localitatea Dieulefit este situata în Drôme Provençale, în sud-estul Franţei. Cu o lungă tradiţie a ceramicii, încă din perioada galo-romană, la Dieulefit erau în secolul al XIX-lea, peste 100 de ateliere şi mici fabrici de ceramică. În prezent artizanii locali produc ceramică în serie scurtă şi obiecte unicat.

Anna Puig Rosado ne prezintă un fotoreportaj făcut recent în atelierele din Dieulefit.

Pământ şi apă

De ce consider interesant acest fotoreportaj? Pentru că el arată, atât pentru un ochi avizat, cât şi pentru unul profan, etapele prin care trece un obiect ceramic până la finalizarea lui. Ceramica reprezintă, aşa cum inspirat s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, adică devine reper a unui parcurs, pe care omul l-a urmat încă din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic. Potrivit lui Herbert Read „ceramica este cea mai simplă şi cea mai dificilă dintre arte, simplă fiindcă e elementară şi dificilă, fiindcă e cea mai abstractă”. Olăritul este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând încă din epoca Neoliticului, adică cu mai bine de 6000 de ani î.Hr. Cu toate acestea tehnologiile străvechi nu s-au pierdut şi, astăzi, ele fac parte din preocupările unor ateliere şi artişti independenţi. În fotoreportajul de faţă se pot distinge clar etapele pe care artiştii ceramişti le folosesc încă din vremuri străvechi. Lutul era extras din locuri speciale (filoane), aflate, de obicei, de–a lungul cursurilor de apă, iar odată adus în gospodărie, după o perioadă de păstrare (dospire), era frământat cu mâinile, picioarele sau cu un ciocan mare de lemn, fiind amestecat apoi cu apă. Pasta obţinută era curăţată de impurităţi, tăindu–se în felii subţiri cu o lamă metalică (sau cu ajutorul unei sârme), iar apoi argila era frământată şi lucrată la roată sau manual.

Formarea vasului necesită o tehnică ce se bazează pe coordonarea dintre viteza de lucru şi ridicarea pastei cu ajutorul degetelor. Unele decoruri sunt obţinute prin incizii aplicate pe vasul modelat, dar care încă nu s-a întărit. După ce sunt modelate, vasele sunt aşezate la uscat, proces care durează câteva zile.

Urmează angobarea acestora şi o primă ardere. Focul a fost o forţă care a fascinat şi speriat deopotrivă. O etapă importantă a evoluţiei meşteşugului ceramic este momentul când olarii au observat că în funcţie de modul cum se conduce o ardere, vasele obţinute pot avea nuanţe diferite. Prin această artă, în care pâmântul înmuiat în apă era transformat prin intermediul focului ţinut sub control, meşterii olari au fost numiţi magiceni sau chiar vrăjitori, ocupând un statut aparte în societate.

Experimentele cu tehnica Raku, ca proces spontan de creaţie, forţau metodele anterioare de lucru, datorită renunţării conştiente la controlul absolut asupra creaţiei artistice. Raku este o tehnică de ardere cu rezultate absolut neaşteptate. În mod normal, obiectele ceramice se ard în cuptor timp de 10–12 ore, după care se lasă acolo până la răcirea completă a cuptorului. În tehnica Raku, după ce se arde obiectul la temperatura de 960–970°C, acesta este scos brusc din cuptor şi este introdus, aşa încins, în rumeguş. Atunci dispare total oxigenul şi în lipsa acestuia au loc nişte reacţii chimice în care nu se mai poate controla nimic! Se ţine piesa 10–15 minute în tălaş, apoi este stropită cu apă rece. Toate aceste şocuri termice acţionează asupra suprafeţelor. Culori în combinaţii neobişnuite, care nu se pot obţine cu pensula, cracleuri, fum care pătrunde până în miezul piesei, formează un spectacol de culoare.

Decorul, cu ajutorul glazurilor, prin aplicarea unui strat de sticlă subţire pe suprafaţa produsului, de multe ori colorată, este o etapă care face ca obiectul să devină mai rezistent, impermeabil şi mai frumos. Urmează o a doua ardere. Decorarea cu pigmenţi şi oxizi peste glazură este un proces legat de nevoia pentru frumos a omului. Procesul are doar un caracter estetic şi nici de cum unul utilitar.

Multitudinea vaselor şi obiectelor ceramice îşi pot găsi o explicaţie în obiceiurile diverse ale oamenilor Meşteşugul olăritului este legat, în primul rând, de alimentaţie, dar ceramica a fost folosită şi în scop decorativ, în construcţii sau în anumite ritualuri.

Fotoreportajul Annei Rosado fost prezentat sub formă de diaporame la Salonul intitulat „Arta la pătrat” de la Montélimar, însoţit de o expoziţie de portrete cu olari.
Anna Puig Rosado este artist fotograf din Roche Saint Secret, Franţa. Ea ţine cursuri şi workshop-uri de fotografie şi organizează un festival internaţional, anual, de artă foto.
Anna a făcut o serie de fotoreportaje în China, Siberia, Iran, Dubai, Sudan şi Egipt.
(Grigore Roibu)
(SURSA: modernism.ro unde găsiţi tot fotoreportajul).

Formele picturale ale lui Reuven Rubin

Reuven Rubin, cel mai popular artist
israelian este de origine română

Artişti uitaţi

Cel mai popular artist israelian al tuturor timpurilor este Reuven Rubin. Lucrări purtându-i semnătura înregistrează de ani buni recorduri la licitaţiile din Israel şi din afară. „Peisaj cu măslini”, de exemplu, s-a vândut cu suma de 147.474 de dolari la MatsArt Auctioneers & Appraisers, Ierusalim, Israel iar „Cântăreţul la flaut” a a fost adjudecat în cadrul unei licitaţii Christie’s New York cu 137.502 de euro. De fapt, o privire mai atentă asupra clasamentului celor mai importante 20 de vânzări de pictură românească în străinătate ne dezvăluie că, din 20 de tablouri, unul este de Constantin Brâncuşi, şapte de Victor Brauner, iar celelalte doisprezece îi aparţin lui Reuven Rubin.

În ciuda numeroaselor recorduri de vânzări, numele lui Reuven Rubin este aproape necunoscut în România, ţara sa de origine. Reuven Rubin (13 noiembrie 1893 – 13 octombrie 1974) a fost un pictor israelian, de origine română, născut la Galați, într-o familie săracă, de evrei, fiind al optulea din cei 13 copii, având numele la naștere Rivn Zelicovici. Și-a petrecut tinerețea la Fălticeni, unde a semnat punerea în scenă a piesei „Avarul” de Moliére. Reuven Rubin a fost cel dintâi reprezentant diplomatic, cu rang de ministru plenipotențiar, al statului Israel în România.

În anul 1912, el a plecat în Palestina pentru a studia arta la Academia de Artă şi Design Bezalel din Ierusalim. Aflându-se în contradicţie cu punctele de vedere artistice ale Academiei de cadre didactice, el pleacă la Paris, în 1913, pentru a-şi continua studiile la Ecole Nationale Supérieure des Beaux-Arts și Academie Colarossi. În timpul Primului Război Mondial s-a întors în România. În 1921 a călătorit în Statele Unite cu prietenul său (Arthur Kolnik) şi alţi  artişti colegi, care au „împărţit” un atelier în Cernăuţi. În New York l-a cunoscut pe Alfred Stieglitz, un  celebru fotograf şi proprietar de galerie de artă, care l-a ajutat în organizarea primei expoziţii personale la Galeria Anderson. Rubin a cunoscut-o pe Esther, care i-a devenit soţie în 1928, la bordul unei nave de pasageri pentru Palestina, la întoarcerea sa din New York. În anul 1923, el s-a stabilit definitiv în Palestina. Îşi deschide un studio şi începe să expună  frecvent atât în Tel Aviv cât şi în Ierusalim. Expoziţia sa personală din anul 1932 marchează fondarea Muzeului din Tel Aviv.
Imediat după înfiinţarea statului Israel, Reuven Rubin ocupă, din anul 1948 până în 1950, funcţia de prim ambasador israelian în România.
Istoria artei israeliene a început într-un moment prolific al istoriei artei internaţionale, un moment de rebeliune semnat de Cézanne împotriva convenţiilor din trecut. Rubin şi-a început cariera în acestă etapă propice afirmării. Pictorii evrei din anii 1920 s-au răzvrătit împotriva canoanelor academice de la Bezalel. Ei au căutat stilurile europene, care ar ajuta portretizarea propriei ţări în conformitate cu spiritul timpului. Peisaje lui Rubin din 1920 au fost definite ca un limbaj artistic modern şi un stil naiv care înfăţişează, într-un mod sensibil, peisajul şi locuitorii din Israel. Biografia lui Reuven Rubin a fost publicată în anul 1969, fiind intitulată My Life – arta mea (de Jeannie Rosenfeld). Muzeul Rubin a fost deschis în anul 1983. Directorul şi curatorul muzeului este fiica lui Reuven, Carmela Rubin. Picturile lui Reuven Rubin sunt tot mai căutate. La casa de licitaţie Sotheby’s New York, în anul 2007, opera sa a reprezentat un record al vânzărilor.

Culorile puternice şi formele rotunjite  specifice picturii naive se regăsesc în arta lui Reuven Rubin. Inspiraţia sa vine din natură, din viaţa simplă a ţăranilor sau a pescarilor arabi şi evrei. Aceste teme au o „atracţie” tot mai mare în rândul colecţionarilor de artă. Un exemplu foarte bun, în acest sens, este „Peisaj cu Kinnereth”, adjudecat pentru suma de 90.492 de euro la Sotheby’s New York sau „Peisaj din Galileea”, care a fost vândut, tot într-o licitaţie Sotheby’s New York, pentru suma de 116.885 de euro.

Reuven Rubin se stinge din viţă în anul 1972, la vârsta de 81 de ani. Cu o lună înainte de acest moment a lăstat prin testament atelierul său oraşului Tel Aviv. Vizitatorii pot constata că borcanele de vopsea, pensulele şi pânzele au rămas şi acum neatinse, ca şi cum încă l-ar aştepta pe artist. (Grigore Roibu)
(SURSE: Cynthia Canela – artmark.ro , Ambasada României Tel Aviv, Muzeul Rubin)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Compoziţiile melodice ale lui Mattis-Teutsch
Poezia din spatele pânzelor lui Grégoire Michonze
Constructivismul abstract a lui Henri Nouveau