De vorbă cu Jean-Dominique Secondi


Jean-Dominique Secondi este un reputat specialist în ceea ce priveşte intervenţiile în spaţiul public. El a fost invitat al Atelierelor Deschise de Arhitectură, de la Institutul Francez din Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 2010, pentru a povesti, în cadrul unei conferinţe, despre rolul artei şi al culturii în oraşul contemporan.

Şef de proiect pentru biroul de arhitectură  Judge-Skelton-Smith din Boston (1988-1989) şi apoi, până în anul 1996, arhitect asociat al biroului Callies & Secondi, Dominique Secondi a realizat diverse proiecte, dintre care cele mai apreciate au fost ecomuzeul din Saint-Quentin en Yvelines şi agenţia de comunicare Action d’Eclat. În anul 1996, a fost numit director al agenţiei Art Public Contemporain, pentru care a realizat numeroase studii şi intervenţii, expoziţii de artă, evenimente artistice în cadrul oraşului, scenografii urbane şi amenajări de spaţii publice. În paralel, din anul 2002, este director al BF15, un spaţiu de promovare şi de producţie a artei contemporane din Lyon. O parte din experienţa acumulată prin aceste proiecte a fost sintetizată în cartea la care a participat ca şi colaborator – „Penser la Ville par l’art contemporain”. Mai mult, în anul 2004, el a creat, împreună cu Renaud Sabari AIA Productions, prima companie franceză de producţie pentru evenimente artistice.
Vă prezentăm în continuare un interviu realizat de Viorica Buică cu ocazia prezenţei lui Jean-Dominique Secondi la Bucureşti.

„Spaţiul public aparţine tuturor”

Viorica Buică: În cadrul conferinţei pe care aţi sustinut-o la Institutul Francez, aţi discutat mult despre spaţiul public, un subiect complex şi multi-disciplinar (dovada şi proiectele pe care le-aţi realizat cu compania AIA Productions). Din acest punct de vedere, vă consideraţi încă un arhitect sau mai degrabă un specialist în multiple domenii?

J.D. Secondi: Nu mă pot prezenta doar ca arhitect, pentru că misiunea unui arhitect este prea clar definită şi delimitată. Cred că sunt mai mult urbanist decât arhitect pentru că cele mai multe intervenţii ale mele care au loc în spaţiul public sunt legate de domeniul amenajărilor urbane. Însă, nu mă consider nici un creator. Eu sunt cel care însoţeşte, într-un fel, proiectele de amenajare urbană sau pe cele de transformare a oraşului, de-a lungul mai multor direcţii. În cazul unor intervenţii temporare –de exemplu, am vorbit despre evenimentele Nuits Blanches – intervin ca producător de eveniment, însă tot în spiritul transformării oraşului, principiu la care ţin foarte mult. Un eveniment precum Nuit Blanche reprezintă o ocazie de a-i invita pe oameni să traiască şi să experimenteze altfel oraşul, nu este doar o metodă de a-i distra. Nu sunt un simplu animator şi ţin foarte mult ca această distincţie să fie făcută clar.

–  Aţi studiat la Harvard School of Design şi acum predaţi la Paris. V-au influenţat în vreun fel acele studii în abordarea spaţiului public?

–  Studiile mele la Harvard au fost legate strict de formarea mea ca arhitect, nu au fost prea multe lucruri în legatură cu spaţiul public. În schimb, acum predau la Paris, la Sorbonna, un curs despre amenajarea spaţiului public. Mi-ar plăcea să predau şi arhitectură sau urbanism, însă, până acum, nu s-a ivit această ocazie. E interesant că predau şi la Lille, în cadrul unei facultăţi de geografie urbană, unde se formează oameni ce vor fi responsabili de dimensiunile strict tehnice ale amenajării urbane. Le predau un curs extrem de scurt ce reprezintă o introducere în problema urbanismului „sensibil” şi de bun simţ vs. urbanismul strict funcţional.

Aţi avut ocazia de a vizita Bucureştiul şi aţi auzit despre modul în care regimul comunist a influenţat raportarea oamenilor la spaţiul public, precum şi spaţiile publice în sine. Cum credeţi că se poate schimba aceasta perspectiva? Cum ar putea fi oamenii convinşi să se implice în viaţa oraşului?

– Ceea ce am observat în legătură cu epoca comunistă este transformarea monumentală şi dramatică a spaţiului public: perspective grandioase şi megalomane, obiecte de dimensiuni mari… Aici nu exista loc pentru oameni. Şi, de fapt, aceasta este imaginea pe care occidentalii o au despre Bucureşti. Ori, realitatea s-a schimbat foarte mult de când a fost înlăturat Ceauşescu, acum 21 de ani. După conferinţă m-am plimbat prin centrul istoric şi am constatat că nouă, occidentalilor, nu ne este prezentat Bucureştiul aşa cum este el acum, cu câteva străzi pietonale – chiar dacă încă un şantier în lucru, cu gropi mari în mijlocul lor… În ciuda ideilor preconcepute, Bucureştiul e un oraş care a evoluat deja foarte mult şi cu mult potenţial în ceea ce priveşte amenajarea de spaţii publice. Pot fi amenajate spaţii publice de-a lungul bulevardelor şi autostrăzilor; e nevoie de organizare, dar lucrurile acestea se pot face. Ce mi se pare inoportun e că cele două autostrăzi se suprapun. În fine, cred că ar trebui rezolvată – şi e bine că oamenii încep să se implice – problema aglomeraţiei, atât în ceea ce priveşte transportul, cât şi infrastructura. Este necesar un mod de abordare mult mai bine definit şi reglementat, coordonat de o mână fermă. Trebuie luat spaţiu cu spaţiu. Bucureştiul oferă perspective formidabile, alăturări arhitecturale bulversante, nu neapărat între clădiri clasice şi moderne, ci şi între unele clădiri contemporane şi unele foarte vechi. De exemplu, alăturarea dintre o biserică veche şi o clădire contemporană creează o tensiune incredibilă, foarte interesantă din punct de vedere vizual. E necesar să restituiţi dimensiunea umană a spaţiului public, să îi redaţi pietonului rolul pe care ar trebui să îl joace în acest context. Având posibilitatea de a se plimba, el va deveni mai implicat, va conştientiza importanţa de a conserva ceea ce este valoros. Maşinile îi împiedică pe oameni să experimenteze oraşul. Izolându-i, îi apară, dar în acelaşi timp, îi împiedică să vadă oraşul. Consider că procesul de transformare al spaţiului public trebuie să înceapă prin analiza felului în care oamenii percep spaţiul public. Nu mă refer doar la felul în care îl privesc, ci şi la felul în care îl trăiesc sau experimentează.

Multe dintre proiectele dvs. sunt realizate prin intermediul instituţiilor publice, mai puţin pentru investitori privaţi. Credeţi că într-un oraş, precum Bucureştiul, iniţiativele individuale şi punctuale pot aduce o schimbare sau credeţi că schimbarea trebuie să fie iniţiată de autorităţi, prin iniţiative publice de amploare?

– Este o părere strict personală, dar cred că autorităţile municipale sau de stat ar trebui să se implice foarte mult în asemenea probleme. În fine, nu ştiu care este procedura în România… Atunci când un arhitect sau urbanist lucrează pentru investitori particulari – şi eu lucrez pentru Emerson, care amenajează birouri şi magazine de lux şi pentru Chanel, în chestiuni legate de imaginea de brand – aceştia vor dori să adauge valoare lucrurile pe care tot ei le-au construit. Foarte rar se găseşte un investitor particular care să dorească să ofere spaţiului public şi oamenilor o transformare care să nu îi ofere şi lui un plus de imagine. Investitorii privaţi lucrează pe teritoriul lor. Cunosc foarte puţine exemple de investitori privaţi care au avut iniţiative în folosul publicului. De exemplu în Marea Britanie autorităţile obligă sectorul privat să intervină în spaţiul public, dar întotdeauna procesul este controlat de autorităţi. Eu cred că trebuie să existe acest control din partea autorităţilor. Nu cred în generozitatea „înnăscută” a promotorilor. În schimb, cred în puterea parteneriatului dintre public şi privat, unde cei implicaţi se potenţează reciproc, permiţându-i mereu celuilalt să se pună în valoare. Mai mult, cred că există lideri de opinie – asociaţii, persoane – care pot să îi convingă pe investitorii privaţi să realizeze investiţii pozitive în spaţiul public. Cred, totuşi, că spaţiul public aparţine tuturor şi, în cadrul unei democraţii, reprezentanţii democraţiei sunt cei responsabili de problema spaţiului public.

Pe afişul care v-a anunţat conferinţa este reprezentată o structură industrială, în cadrul unui proiect pe care l-aţi realizat în Franţa. În România, există multe ruine industriale, din perioada comunistă sau anterioare ei, abandonate, degradate pâna la dispariţie. Cum ar putea fi valorificate sau recuperate aceste structuri?

Cred că, în zilele noastre trebuie să ne punem mereu următoarea întrebare: dacă o structură există, poate fi ea şi utilizată? Are ea potenţialul de a fi valoroasă? Nu trăim într-o epocă în care să ne permitem să aruncăm totul la gunoi, să abandonăm construcţii şi să le lăsam în paragină. Poate cunoaşteţi initiaţiva din Germania legată de Emscher Park, un proiect foarte interesant, pentru că autorităţile şi-au dat seama că valoarea simbolică a acelor locuri este foarte importantă pentru oameni şi că o ruină industrială poate fi transformată chiar şi într-o „catedrală”.  În sens figurat, mă refer aici la emoţia pe care locul le-o provoacă oamenilor. Cred că orice obiect are valoarea lui. Sunt împotriva iniţiativei de a transforma totul în obiect de patrimoniu. În schimb, ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, patrimoniul, valoarea în arhitectură. E important şi ceea ce a fost construit acum 40 de ani de către Ceauşescu. De ce să nu ne punem problema valorii arhitecturale a Casei Poporului. Să revenim la întrebarea dvs. legată de modul în care am putea recupera structurile industriale. O soluţie ar fi arta, dar nu e singura. Au existat unele cazuri când artiştii au răspuns în mod inteligent unor provocări de acest tip. În artă există scopul, există creativitatea şi elementul de ludic, există peisajul. Este important să nu respingem trecutul – trecutul industrial a afectat, totuşi, 80% din populaţie; a le respinge, astăzi, ca pe lucruri lipsite de orice valoare, ridicând, în acelaşi timp, foarte mult, alte valori, aceasta transmite un mesaj greşit.

Este şi o problemă legată de importanţa conservării memoriei. Aţi avut ocazia să lucraţi la proiecte care, prin intermediul artei, ajută o comunitate să îşi recapete memoria colectivă?

– Da, am participat la un astfel de proiect, în folosul unei comunităţi foarte mici. În Bretagne există o localitate pe nume Saint-Lazaire, unde se află multe şantiere industriale. Acolo au construit vasul Queen Mary, un pachebot /vas de croazieră enorm. În ziua inaugurării, muncitorii şi familiile lor au fost invitaţi să viziteze vaporul, însă pasarela pe care oamenii urcau ca să ajungă pe vapor a cedat şi au murit în jur de 20 de oameni. Există o asociaţie dedicată victimelor acestui eveniment nefericit, iar reprezentanţii ei mi-au cerut să-i ajut să realizeze un monument în memoria victimelor. Lucrarea a fost realizată ţinând cont de oraş. Am muncit timp de doi ani. Ce înseamnă să comemorezi un eveniment? Ce anume ne dorim să comemorăm? Ne dorim să comemorăm această dramă sau să le amintim oamenilor că nu trebuie să permitem să se mai întâmple aşa ceva? Vrem să omagiem victimele sau să le transmitem ceva celor în viaţă? Aceste intenţii sunt foarte importante. În Bucureşti sunt foarte multe semne de acest fel. Oare avem dreptul, ca şi comunitate – fie ea şi minoritară – să plasăm un semn în spaţiul public? Şi, de ce să facem acest lucru? Care este sensul acestui demers? Aflându-se în spaţiul public, acest semn ar trebui să ia altă formă decât cea pe care ar lua-o dacă s-ar afla într-un cimitir sau într-o biserică. Trebuie lucrat foarte mult pe aceste întrebări. Mi se pare foarte important, pentru că avem tendinţa să amplasăm din ce în ce mai multe memoriale. Ce-i drept, în Bucureşti nu am văzut atât de multe. Spaţiul public trebuie să propună semne publice.

În cadrul activităţii dvs. cu AIA Productions, care sunt proiectele de care sunteţi cel mai mândru?

– De multe dintre ele sunt mândru, poate că cel mai mult de cele 6 ediţii Nuits Blanches. În fiecare an evenimentul atrage din ce în ce mai mult public, evenimentul a prins şi constituie o adevărată reuşită de fiecare dată. Sunt, de asemenea, foarte mândru de proiectul de la Nisa, cel referitor la linia de tramvai din oraş. Într-un oraş mai degrabă reacţionar din punct de vedere politic, refractar şi în ceea ce priveşte arta contemporană, e o mare realizare să implementezi un program acceptat de toată lumea şi de turişti. Şi artiştii au fost foarte mulţumiţi. E una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.
(Interviu realizat de Viorica Buică)
SURSA: igloo.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s