Cronica unei expoziţii

Cronica şi arta

Cum să vezi o expoziţie şi cum să citeşti ce se scriu alţii despre ea? Iată o întrebare la care voi încerca să răspund, din punctul meu de vedere. Prin intermediul meseriei pe care o am, cea de artist plastic licenţiat în: Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană şi a cursului pe care l-am urmat între anii 1995-1996, un curs Civic Education Project despre Arta contemporană şi instituţiile ei şi Metodologii de analiză a operei artistice, aş fi îndreptăţit să vorbesc de pe această poziţie. Pe de altă parte am lucrat aproape  zece ani în presă, trecând prin mai multe departamente, atât tehnice cât şi al redacţiilor. Cu toate acestea nu m-am considerat niciodată un ziarist. Ceea ce am scris a fost opinia mea despre un eveniment, de obicei plastic. Contactul cu diverşi ziarişti m-a făcut să îi admir. Cunoscând această lume din interior a trebuit să accept, de multe ori, concepţii învechite, mai ales aparţinând generaţiei vârstnice. Generaţia tânără poate fi într-un conflict ideologic cu ziariştii care lăudau Epoca de aur. O astfel de divergenţă apare şi în rândul plasticienilor. Artiştii ce au terminat o anumită şcoală pot fi într-un conflict de idei cu cei care au fost formaţi în cadrul altei instituţii de învâţămănt. Deasemenea, generaţia tânără este cea care critică limbajul tradiţional şi convenţional al moştenirii culturale a vechilor maeştrii. Şi, nu consider că este nimic rău în asta. Când intrii într-o galerie şi vezi lucrările unui artist este normal să ai o opinie. Aceasta poate fi favorabilă sau dezabrobatoare faţă de artistul care expune. Se vorbeşte tot mai mult de un decalaj între înţelegrea codurilor de receptare, pe de o parte bazată pe valori tradiţionale şi, de cealaltă parte, pe noile modalităţi de exprimare a artelor, ceea ce duce la un conflict între artist şi public. Dezacordul dintre arta modernă şi public este o stare generală a lumii Occidentale, asupra căreia nu o să insist. România, până în anii ’90 era sub presiunea ideologiei comuniste, mult lăudată de ziariştii care scriau la Scânteia tineretului sau alte reviste „roşii” gen Steaua, Flacăra, Stegul ş.a. După anul 1989 aceşti ziarişti au continuat să scrie şi chiar să-şi adapteze articolele noilor cerinţe ale democraţiei şi presei libere. O să-i vedeţi aproape în toate redacţiile sau în cadrul unor publicaţii locale pe care le-au produs. Mulţi dintre aceştia au început să scrie despre cultură, artă, muzică şi desigur literatură, deoarece ei provin din rândul poeţilor de duzină care l-au preslăvit pe fostul dictator. Atunci când vedeţi o cronică plastică scrisă de un poet al vechiului regim, vă sfătuiesc să luaţi distanţă de ceea ce aşterne pe o pagină.

Acest tip de scriitor poate vorbi despre plastică, muzică şi toate celelalte arte, pentru simplu fapt că el a scris poezie sau proză, care în vechiul regim era de succes. Pentru aceşti cronicari trecuţi ai timpului prezent, dreptul la opinie intră într-o zonă interzisă. Ei sunt cei care au întotdeauna dreptate, deoarece deţin adevărul prin intermediul experienţei lor de analiză. Ei sunt cei care ne pot oferi codul de receptare a artelor. Ceilalţi sun cârcotaşi, lighioane sau alte animale rău voitoare care urmăresc să arunce cu noroi în tot ceea ce spun ei prin intermediul articolelor lor. Pentru a ancora arta în zonele ei de competenţă, greu de delimitat în zilele noastre datorită mutaţiilor care au loc, trebuie să înţelegem fenomenul plastic şi cel al criticii ca un instrument ce oglindeşte gradul nostru de civilizaţie. Avangardele s-au născut prin negare şi rupere de consens fiind rezultatul conflictului de valori. Într-o mare măsură cronicile sunt greu de atacat dincolo de nivelul lor speculativ. Una dintre explicaţiile pentru inexistenţa unor reviste de specialitate, pe diverse domenii ale artelor vizuale, este pusă pe seama reconfigurării obiceiurilor de lectură. În ziare, de obicei, pentru evenimente culturale se acordă un spaţiu de maximum 500 de caractere.

Critica de artă nu influenţează niciodată masele, ci se adresează unui grup restrâns de pasionaţi. Acum, acel grup e tot mai mic, pentru că există din ce în ce mai puţini dispuşi să citească articolele, dincolo de titlul lor. Influenţa mediilor asupra publicului, dar şi puterea unui critic versus cea a unui blogger, care, deşi uneori nespecializat, poate crea un curent de opinie în ceea ce priveşte un eveniment artistic. Oricine îşi poate spune părerea pe Internet, dar ar trebui să existe şi un anumit discernământ în a alege între părerea unui simplu spectator şi cea a unui expert. Această calitate o poţi dobândi vizitând expoziţii şi muzee, cu pasiune, având păreri, punând întrebări, uneori deranjante şi citind cărţi sau reviste de specialitate, lecturi în urma cărora să ai o părere originală şi avizată, dacă se poate cu umor şi nu cu încrâncenare, cu ironie şi mai ales cu o situare în context. Criticul aduce în atenţie ecuaţia receptării. Întotdeauna este importantă personalitatea publicului. Publicul poate accepta o părere ce aparţine altora chiar dacă nu este identică în raport cu cea personală. De multe ori am văzut oameni care acceptau valoarea artistică a unei opere de artă deşi nu erau încântaţi de produsul artistic al unui plastician. Sunt curios câţi apreciază, de exemplu, perioada cubistă a lui Picasso în defavoarea perioadei comerciale a lui Dali din SUA. Nu mai trăim de mult în epoca în care un singur critic putea decide soarta unei opere. Aveţi dreptul la opinie şi ea trebuie spusă apăsat şi clar. Aşa că intraţi în galerii, întrebaţi şi spuneţi-vă părerea, chiar dacă este critică şi, toate acestea, indiferent de ceea ce ar spune un aşa-zis „senior” al presei. (Grigore Roibu)

De salutat este apariţia cărţii lui Tiberiu Fărcaş, intitulată Colosul cu picioare de hârtie. O istorie subiectivă şi ilustrată a presei scrise din Cluj-Napoca, 1989-2010, publicată la Editura Eikon, la sfârşitul anului trecut. În cele 464 de pagini, Tiberiu Fărcaş nu face analize sociologice sau de caz, ci prezintă o „panoramă” a presei clujene, mai cu seamă a celei politice şi culturale. Lupta dintre vechi şi nou, tendinţele de debarasare şi emancipare de prejudecăţile comuniste apar la fiecare pas, mai cu seamă în presa de partid, unde confruntările de idei, polemicile şi patimile pot fi analizate de la om la om. Presa a avut rolul ei bun sau rău în acestă perioadă de tranziţie. Lucrarea semnată de Tiberiu Fărcaş nu este una critică, ci oferă prin intermediul ilustraţiilor repere din interiorul lumii gazetăreşti.

Presa  a fost sectorul cel mai dinamic din România postcomunistă. Volumul de faţă este în concepţia autorului, care a lucrat timp de 16 ani în presă şi comunicare (fiind specializat în Istoria Presei), „subiectiv”, deoarece este foarte greu de analizat acest domeniu agitat, cu obiectivitate, doar pe baza studiilor din arhive. „Trebuie să fii în inima presei scrise pentru ca să o înţelegi şi a tuturor resorturilor ei, cu tot ceea ce implică ea … de la editarea unui ziar, până la departamentele de distribuţie”, spune Tiberiu Fărcaş în nota autorului din deschiderea cărţii.
Lucrarea de faţă are un pronunţat caracter progazetăresc, fiind o pledoarie pentru munca de ziarist.