O nouă estetică a arhitecturii din prezent


Arhitectura este o artă şi o ştiinţă universală, pentru că ne implică pe toţi. Arhitectura defineşte prin reprezentările ei, cum ar fi de exemplu:
templul, casa sau aeroportul, cultura unei naţiuni.

Designul şi stilul depind de tot ceea ce am învăţat de la strămoşii noştri şi a modului cum aceste idei au fost aplicate condiţiilor economice şi materiale. Pentru a putea reprezenta aspiraţiile noastre prin intermediul proiectelor ca rezultat final, în termenii contemporaneităţii, cea mai mare provocare a constat în a găsi un punct comun între proiect, ca rezultat al imaginaţiei şi construcţie efectivă, ca provocare a unui demers ingineresc. Născută din nevoia fundamentală a omenirii de a avea o locuinţă, arhitectura a evoluat de-a lungul mileniilor combinând o multitudine de abilităţi şi tehnologii. Arhitectura ne-a stimulat imaginaţia şi dorinţa de a ne impune autoritatea.

Un interesant articol în acest sens, care mi-a atras atenţia şi a devenit o provocare pentru analiza pe care urmează să o fac, este cel al istoricului de artă Sir Nikolaus Pevsner. În lucrarea „Schiţă asupra arhitecturii europene”(1943). Acesta spune „un garaj pentru biciclete, care este construcţie, nu poate fi arhitectură, deoarece îi lipseşte aspectul estetic”. În zilele noastre acest aspect este pus sub semnul întrebării. O catedrală gotică nu şi-a pierdut puterea estetică a arhitecturii sale însă, garajul ca edificiu utilitar, necesar epocii în care trăim a câştigat susţinători, în ideea că aparţine arhitecturii moderne. Sigur, garajul nu oferă o înălţare spirituală precum Catedrala din Chartres, dar are o semnificaţie funcţională care aparţine culturii post industriale, care sublineşte lipsa, acelui „efect asupra simţurilor” de care vorbeşte Pevsner.

Arhititectura, la fel ca toate artele vizuale este dificil de definit. Tindem să ridicăm standardul şi să numim arhitectură clădirile impunătoare care rămân în mentalitatea colectivităţii, ca emblemă a puterii sau simbol al comunităţii. Am încercat să provoc, în una din orele de curs, o discuţie, la una din clasele de arhitectură, cerând elevilor mei să definească ce este arhitectura şi care este diferenţa dintre un constructor şi un architect. Din păcate acestă diferenţă a fost greu de definit, majoritatea încercând să dea arhitecturii o definiţie ce leagă acest domeniu al artelor de ştiinţele exacte. Şi atunci, cum rămâne cu dezvoltarea creativităţii şi a imaginaţiei?
Arhitectura a stimulat întotdeauna imaginaţia şi dacă, până în Renaştere, constructorul era şi proiectant, Epoca Modernă a redefinit noţiunea de architect. În una din conferinţele despre arhitectura Postmodernistă, ţinută de către Cătălin Dragomir, un remarcabil architect român stabilit în Londra, mi-a plăcut afirmaţia acestuia despre meseria de architect care înseamnă, în concepţia lui, mai întâi de toate, punerea în practică a visurilor pe care ţi le imaginezi. În rest, soluţiile şi rezolvările tehnice aparţin echipei care este implicată în transpunerea proiectului. Din acest punct de vedere arhitectura este în primul rând creativitate şi, abia apoi, teorie.

Orice elev sau student care urmează cursuri de arhitectură trebuie să ştie că cele mai cunoscute clădiri ale lumii, pentru a putea fi construite, au necesitat autoritatea unui conducător şi o anumită putere economică ce a solicitat munca unor oameni, care nu neapărat erau beneficiarii produsului finit. În timp, unele clădiri de mici dimensiuni şi mult mai puţin ornamentate au devenit capodopere şi merită consideraţie arhitecturală. De ce aeroportul, gara, garajul de biciclete, fabrica sau fast-food-ul dintr-un oraş, nu ar reprezenta şi ele arhitectura unei civilizaţii? Impactul vizual şi noile materiale au schimbat fundamental percepţia faţă de atitudinile impuse de inginerul roman Marcus Vitruvius Pollio prin Tratatul de arhitectură. Vitruvius a delimitat trei caracteristici pe care trebuie să le aibă lucrările de arhitectură: funcţia practică, rezistenţă în timp şi farmec. Ultima caracteristică este greu de definit şi atunci se pune întrebarea de ce un garaj nu ar avea farmecul lui? Este funcţional rezistent şi de ce nu ar aparţine, totuşi, artei?

Folosind principiile arhitecturii clasice garajele nu sunt singurele construcţii ce nu îndeplinesc standardele necesare consideraţiei noastre. Multe alte construcţii a unor civilizaţii pe care nu le înţelegem din punct de vedere cultural, cum ar fi cele din Mexic, Vietnam sau Africa rămân neînţelese culturilor Occidentale. Pentru a înţelege o cultură trebuie să înţelegem practicile, resursele şi climatul economic al acelei regiuni geografice. De exemplu Casa Poporului (actualul Parlament) din Bucureşti, este un hibrid architectural, inspirat din mai multe curente şi stiluri istorice, care prin mărimea şi grandoarea dată de un dictator, atrage admiraţia turiştilor. Cei mai mulţi arhitecţi nu ar încadra, însă, aceste edificiu în rândul capodoperelor arhitecturale.

În prezent noile materiale şi sisteme ale unor tehnologii non-poluante au schimbat vocabularul convenţional al termenilor în care înţelegem arhitectura. Se pare că viitorul arhitecturii nu va mai fi concentrat asupra acelor trei caracteristici despre care vorbea Vitruvius. Lumina solară, sistemele de captare a apei sau acoperişurile cu gazon au intrat în limbajul postmodernist al construcţiilor din marile metropole.
O dată cu Frank Owen Gehry intrăm în generaţia arhitecţilor care folosesc computerul pentru a-şi executa desenele şi pentru a concretiza frezabilitatea construcţiei. Gehry a declarat provocator şi autoironic după terminarea Muzeului Guggenheim: „Schiţele mele sunt gesturi: cum să construiesc? Am reuşit datorită computereului meu, alminteri nici nu aş fi încercat.” Afirmaţia demonstrează cât de mult s-a modificat statutul meseriei de arhitect în era imaginilor digitale, care permit vizualizarea unui edificiu înainte de construcţia acestuia.
Centrul Popidou, realizat de Richard Rogers şi Renzo Piano împreună cu inginerii de la Ove Arup, aparţine conceptului architectural cunoscut sub numele de High Tech, care permite folosirea tehnologiilor avansate. Cu toate aceste, deşi este un simbol cultural al Parisului, edificiu arată mai degrabă ca o fabrică, decât a muzeu de artă contemporană, primind epitetul de „multifuncţional”.

Frank Lloyd Wright - Fallingwater

Cu cât stilul şi forma uneui edificiu reprezintă rezultatul alegerilor estetice ale unui architect, cu atât mai important este de ştiut ce a influienţat acele alegeri. Regionalismul consideră că procesul de proiectare trebuie să reflecte formele naturale şi cultura unei regiuni. Un exemplu în acest sens este casa The Fallingwater proiectată de arhitectul Frank Lloyd Wright, probabil, una dintre cele mai frumoase şi mai faimoase structuri concepute în arhitectura Epocii Modene.
Forma unei clădiri este determinată de contextual istoric politic şi cultural. Semnificaţia unei lucrări stă în mesajul şi reacţia comportamentală a contemporaneităţii faţă de acea clădire. În momentul când proiectarea răspunde provocărilor de ordin practic ale momentului, edificiul unui architect aparţine esteticii unei societăţi. Din acest punct de vedere voi răpunde afirmativ: da, un garaj de biciclete poate fi arhitectură. (Grigore Roibu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s